„Oamenii beau și mănâncă de Paștele Blajinilor ca să ajungă și la cei plecați în ceruri”

Piața Centrală din Chișinău e plină de lume mai în toată ziua, iar în zilele dinaintea sărbătorilor devine un adevărat furnicar. După ce a trecut Paștele cu toate cheltuielile lui, moldovenii se pregătesc de Paștele Blajinilor, care în R. Moldova se ține în două zile diferite: ori în ziua de duminică, ori în ziua de luni. Motivele neconcordanței timpului sunt diferite: „așa ne-am obișnuit încă din bătrâni”, „duminica se face pentru cei veniți de la oraș, iar lunea pentru noi, țăranii”, „ nu reușește popa într-o zi în toate satele comunei, iar el nu vrea să piardă nimic, de-aceea, în două zile, îi pomenește pe toți cei plecați la Domnul” etc.

Despre pompa și fastul cu care unii moldoveni își comemorează rudele răposate s-a scris și se va mai scrie mult și bine. Majoritatea celor întrebați de ce cheltuie atât de mult cu pomenile și mesele organizate chiar la cimitir își dau seama că este ceva ieșit din comun, poate chiar ridicol, dar „trebuie să fii în rând cu lumea, să nu te râdă oamenii”, „ la cimitir, o dată în an, se adună tot satul, vin și mulți din cei plecați peste hotare și unde să te mai vezi cu toții?”, „așa suntem noi moldovenii – buni la suflet, dăm și cămașa de pe noi; dăm și pentru sufletele noastre că la mormintele pe care le vom avea cine știe dacă va mai veni cineva din copiii plecați și îmbătrâniți prin țări străine”.

Bătrânii și săracii sunt totuși mai modești cu cumpărăturile, iar când îi întrebi ce au cumpărat sau au de gând să cumpere pentru pomenirea morților zâmbesc sfioși și ți se destăinuie că se descurcă cu niște bomboane, cu mere și nuci, cu niște colăcei copți în cuptor „că nu-i bună fudulia asta și nici lui Dumnezeu nu-i place”.

Pentru că păreri sunt o mulțime și pentru că la noi, fiind democrație, „se respectă pluralismul de opinie”, să oferim cuvântul celor care au binevoit să răspundă la întrebările Gazetei cu o zi în urmă, când afară, după o ploaie molcomă, era frig și marfa „nu prea mergea”, poate și datorită faptului că „lumea nu are bani după Paști”…

„Mai sunt unii care întrec măsura”

Elena, chișinăuiancă, de baștină din Bravicea, Călărași, dacă nu va fi timpul așa urât, va pleca acasă, unde pomenirea celor răposați se face duminica și lunea. „ Vin oamenii la morminte cu de toate. Dacă e timp frumos, aștern câte o cuvertură pe iarba din cimitir și se așază cu tot neamul grămăjoară la un pahar de vin, la un ou roșu, la o sărmăluță că așa e obiceiul. Mai sunt și din cei care întrec măsura: unii cu pomenile scumpe peste măsură, alții cu băutura, dar, în marea lor majoritate, oamenii se bucură de întâlnire, de pomenirea părinților și buneilor”, ne spune Elena.

„Colaci nu ia de la nimeni, numai bani”

Ludmila e „dintr-un sat din R. Moldova”. Vinde roșii, castraveți și ridichi la piață, dar vânzarea de astăzi ne e bună deloc. De dimineață nu și-a recuperat nici banii de drum. Alături de ea, cot la cot, muncește fiica, cu studii superioare, căsătorită, cu un copil. Salariul de asistent social de la stat nu-i ajungea și a hotărât, „temporar, de vreo șapte ani” să vândă la piață. Ludmila mi-a relatat cu mult haz cum se desfășoară pomenirea celor „care nu mai sunt cu noi” în satul unde se întoarce seara târziu după o zi de lucru cu clienții. „Câte o nevastă, în drum spre cimitir, împopoțonată de n-ai cuvinte, de parcă s-ar duce la „club”, merge cu nasul  pe sus, țanțoșă și fudulă. Mă rog, e o zi aparte și are tot dreptul. Alături de ea, bărbatul transpirat, cu două coșuri mari, pline cu de toate, în mâini. Cară numai el că „cucoana” nu are de ce se speti: e venită de peste hotare de la munci și pe ea se ține toată cheltuiala casei. Dacă mai crâcnește,  soțul poate fi sancționat repejor. Banul e la putere, dacă, mai ales, e la muiere”, râde Ludmila care totuși nu se întristează prea tare că marfa nu se vinde, până în seară mai fiind mult timp. Despre preotul din sat Ludmila îmi spune: „Sfinția sa se oprește mai mult timp cu agheasma și tămâia la cei mai bogați, mai din oameni, cum s-ar zice. Colaci nu ia de la nimeni, numai bani. Preotul bătrân, care a murit, strângea colacii și îi dădea la cei săraci. Se schimbă timpurile, dar și unii slujitori ai bisericii”.

Ludmila va face tot posibilul să ajungă la cimitir, cu ce va avea, pentru că așa e creștinește și „de oameni nu poți fugi nicăieri”.

„Nu mă duc la niciun fel de cimitir, nu am ce căuta acolo”

Peste drum de piață, mai la vale, comerțul cu marfă vândută direct de pe trotuar, de pe lăzi de plastic e în toi. Aici îl întâlnesc pe omul pe care l-am numit „cel fără nume și fără de sat”, pentru că nu vrea să-mi spună nici de unde este, nici cum îl cheamă. Vinde brânză de oi și pare foarte supărat. Încerc să intru cu el în vorbă, dar în zadar. „Nu mă duc la niciun fel de cimitir, nu am ce căuta acolo. Nu stimez popii și nu-mi place să văd fudulia oamenilor”, îmi taie pofta de discuție cetățeanul care nu-mi permite nici să fotografiez brânza de oi, nici să-l întreb ceva în plus.

Mătușa Ileana, din Costești, Ialoveni, chiar dacă vinde de pe trotuar și are și câteva sticle de vin de vânzare, este foarte amabilă și îmi răspunde, ca la școală, la toate întrebările. Se uită din când în când jur-împrejur să nu vină cumva poliția, căci „încalcă legislația vânzând de pe trotuar”, dar continua să discute cu presa. Când îi spun că sunt prieten cu Gheorghe Diaconu, marele om de la Costești a cărui zi de naștere e azi, se luminează la față. „Cu omul acesta de omenie a fost prieten bărbatu-meu, Dumnezeu să-l odihnească. Iaca fac și eu un ban, că pensia e mică, să mă duc la cimitir să-l pomenesc cu ce am că asta are importanță – să-ți amintești de cel cu care ai trăit o viață împreună, să te vezi cu rudele că viața-i scurtă, dragul mătușii”, zice femeia.

„Mă întâlnesc cu frații și surorile și cred că asta contează”

Ion e din Cuhurești, Florești. Vinde te miri ce în afara pieței și adună un ban pentru familie. „La noi, la Cuhurești, lumea e simplă, nu-i fudulă. La cimitir nu-i niciun fel de întrecere. Vine fiecare cu ce are și dă de pomană. Mă întâlnesc cu frații, cu surorile și cred că asta contează. Cred că mesele acestea bogate, care se fac în unele localități în cimitire, ar trebui să se facă acasă. Nu știu cum, dar prea de tot o iau unii razna. Se mai întâmplă că masa de pomenire să se transforme în adevărată beție și atunci chiar nu este frumos”, susține Ion.

Vladimir, din Zaim, Căușeni, îmi spune și vârsta: are 53 de ani. Îmi mai spune că are șase copii, mai mari și mai mici, unii căsătoriți deja. Are o lădiță cu ceapă pe care îmi permite să o fotografiez, pentru care, dacă îi face poliția proces-verbal, poate fi amendat. Uneori se mai înțelege cu polițiștii, alteori nu, dar nu are de ales: vine la Chișinău, „scoate o para chioară”, dar rămâne vesel și optimist. „Oamenii beau și mănâncă  de Paștele Blajinilor ca să ajungă și la cei plecați în ceruri. Dacă ar ajunge și la rudele unora, după cât beau ei aici pe pământ, Raiul s-ar cutremura de cântece de petrecere”, glumește Vladimir.

Valentina, o bătrână din Cernoleuca lui Igor Vieru, vine la piața din Chișinău pentru câteva zile  sau chiar pentru o săptămână. Se oprește la copii, căci drumul e lung și scump și nu are cum se întoarce prea des acasă. Vinde, „neregulamentar”, mai mult floarea-soarelui, în afara pieței. „De Paștele Blajinilor numaidecât voi fi la cimitirul din satul meu. Am pe cine pomeni. Cred că această zi este sfântă și nu trebuie să uităm de bunei și străbunei, de părinți, de frați și surori, de toți cei decedați”, afirmă bătrâna.

Să încercăm să ținem cont de cele auzite de la acești oameni simpli și să nu exagerăm cu „pomenirile” care ne fac uneori de pomină în toată lumea.