Povestea cu dragonul roșu

Vizita recentă a lui Xi Jinping la Putin a stârnit multe rumori în presă, îngrijorări întemeiate în țările din Occident și chiar spaime apocaliptice la oamenii de rând. Ce dacă Beijingul se hotărăște să livreze arme Rusiei? Ce se va întâmpla în cazul în care China devine aliatul Rusiei, construind o veritabilă „axă a răului“ împreună cu Moscova și Teheranul? Care va fi soarta Ucrainei dacă Xi menține economia rusă pe linia de plutire, permițându-i să poarte un război îndelungat și descurajând, astfel, Occidentul să ajute Kievul?

Cam acestea au fost întrebările pe care le-am tot auzit înainte de 21 martie a.c., dar nici pe 23 martie, când vizita lui Xi s-a încheiat, nu am obținut un răspuns limpede la fiecare dintre ele. Întâlnirile oficialilor ruși cu liderul chinez și echipa lui au durat mai puțin decât fusese programat inițial, iar rezultatele acestora sunt departe de a fi concludente, în ciuda acordurilor bilaterale semnate.

Ce știm sigur e că rușii vor redirecționa o bună parte a exporturilor de materii prime spre piața chineză. Petrolul, gazul, cărbunele, energia electrică și cea nucleară etc. produse de Rusia vor fi cumpărate de chinezi la prețuri convenabile pentru ei și, în mod normal, dezavantajoase pentru ruși, dar salvatoare pentru economia lor slăbită de sancțiuni. Nu există încă un acord definitiv în ce privește gazoductul „Sila Sibiri“ („Puterea Siberiei“), dar bănuiesc că și aici rușii vor ceda, cu timpul, numai ca să-și vândă cantitatea uriașă de gaze naturale pe care le extrag și pe care nu prea au unde să le mai vândă.

După cum vedem, în chestiunile economice, Kremlinul a acceptat să facă unele compromisuri. Nu le-a făcut însă în alte privințe. S-a înțeles clar, din declarații, că Putin respinge „soluția politică“ propusă de chinezi pentru conflictul ruso-ucrainean, deși aceasta este mai oneroasă pentru Kiev decât pentru Moscova. Președintele rus a remarcat că unele propuneri din planul chinez ar putea „servi drept punct de plecare“ pentru o viitoare „reglementare de pace“, dar numai atunci când „Occidentul și Kievul vor fi gata pentru aceasta“. Cauza acestei încăpățânări ar putea fi refuzul Chinei de a ajuta militar Rusia (deși experții nu exclud livrările de tehnologii cu destinație dublă) – logic pentru Beijing, care se dă drept pacificator și care nu-și dorește sancțiuni occidentale, și inacceptabil pentru Moscova, care primește să discute despre pace numai după ce se reînarmează.

O armonie deplină s-a manifestat, în schimb, în mesajele antiamericane ale celor doi șefi de stat. Marota „lumii multipolare“ și a luptei cu imperialismul american a fluturat din nou și previzibil în vibrantele luări de cuvânt ale lui Putin și Xi, doi justițiari ai universului, care se simt mereu amenințați de Washingtonul nedrept, militarist și rapace. Și asta pentru că unitatea declarată de vederi și politici antiamericane cântărește mult atât pentru Putin, cât și pentru Xi și pare a fi rațiunea principală a cooperării ruso-chineze de azi.

Beijingul s-ar descurca și fără livrări suplimentare de gaze rusești, dar are nevoie de „alianțe“ cu paranoicii și scelerații acestei lumi pentru a crea un nou instrument de presiune asupra SUA. Pe Xi Jinping îl interesează cu adevărat ridicarea sancțiunilor americane din sfera tehnologică și o poziție mai bună în negocierile inevitabile privind Taiwanul și Marea Chinei de Sud, pe care Beijingul le consideră drept ale sale. Prietenia de conjunctură cu dușmanii strategici ai Americii, Iranul și Rusia, este, prin urmare, doar una dintre pârghiile pe care China vrea să le acționeze pentru a îndemna SUA la compromis în chestiunile amintite mai sus.

China pare să joace global, dar, cel puțin deocamdată, o face numai pentru a-și atinge scopurile locale. Căci cum ar putea să devină un actor cu adevărat mondial dacă nu-și asigură, mai întâi, hegemonia asupra apelor din preajma coastei de sud-est? Ideea că țara se poate dezvolta bine-mersi, ca și până acum, fără câteva milioane de kilometri pătrați suplimentari de mare și fără Taiwan, nu le trece prin minte comuniștilor chinezi, conduși de un lider iredentist și revanșard. Tot așa cum nici lui Putin nu i-a trecut vreodată prin cap gândul că Rusia ar putea deveni un model de țară civilizată și prosperă fără a pune neapărat stăpânire pe teritoriile vecinilor.

Spre deosebire de China însă, Rusia nu se preface, ci chiar crede că este un jucător global. Fără a avea nici măcar a zecea parte din resursele necesare pentru aceasta. Doar o furie oarbă, mult resentiment, tupeu și toată nesocotința necesară pentru a se băga în „joc“. Xi pare să înțeleagă mai bine decât occidentalii și decât Putin însuși vorba rusească „не по Сеньке шапка” și de aceea îi stimulează și îi susține, în parte, paranoia și ambițiile nemăsurate. Pentru a-l controla cât e la putere și a-i îngenunchea definitiv țara după ce „marele Pu“, cum îi zice publicistul Andrei Piontkovski, nu o va mai conduce.

Nu este exclus că adevărul acesta i s-a revelat și lui Putin după plecarea lui Xi – altfel, cum explicăm hotărârea criminalului căutat de Haga de a amplasa focoase nucleare în Bielorusia? Gestul sfidează, în mod cert, Beijingul (chiar dacă decizia nu va fi dusă la îndeplinire), promotor ferm al ideii de neproliferare a armelor de distrugere în masă. Și, totodată, arată că nici strategiile externe ale Chinei comuniste nu sunt infailibile și că, în persoana lui Putin, aceasta pare să-și fi găsit partenerul ideal nu numai în lupta antiamericană, ci și în păcăleli sau escrocherii reciproce.