Academii și revoluții

Zilele trecute am semnat o adresare colectivă care viza starea de lucruri în domeniul cercetării științifice. În scrisorile colective, pe de o parte, te solidarizezi cu o cauză, și asta contează; pe de altă parte, fiecare frază din scrisoare reprezintă opinia cuiva anume și, cu cât mai mare este mesajul, cu atât mai multe rezerve particulare le au semnatarii. Ar trebui să existe o regulă pentru acest gen de scrisori: fie că trebuie să fie scurte, fie să expună o singură teză și o singură soluție. Dar, repet, contează solidarizarea cu colegii semnatari, având în vedere esența problemei. Tocmai asta trebuia să prevaleze atât în scrisoarea propriu-zisă, cât și în comentariul/ răspunsul celor vizați. Or, problema există și tocmai asupra ei merită să ne concentrăm efortul.

Vorbind despre „reforma academiei”, discuția trebuia inițiată atunci, când a pornit „reforma”, insistând pe explicații și pe soluții viabile. Ar fi ridicol dacă rezultatul polemicii va fi revenirea la starea de până la „reformă”. Dar cum discuția e legată de cele mai proaspete alegeri în academie, o simplă reformare a sistemului de alegeri nu va conduce la nimic. Poți să creezi regulamente cu toate rigorile – oricum, votează academicienii concreți și nu văd de ce le-am interzice să-și exprime, dintr-un motiv sau altul, voința. Singurul criteriu care poate fi penalizat rămâne a fi cel etic: dacă tu însuși (pentru că așa e „tradiția”) ai rugat – cândva – colegii să-ți voteze favoritul, cum să refuzi rugămintea altuia? Și tot așa, perpetuând o tradiție autohtonă, care presupune: nu intri în concurs (în orice concurs!) dacă nu te-ai asigurat de numărul necesar de votanți pentru tine. Ergo, nu regulamentul trebuie schimbat, ci mecanismul. Instituția!

Franța (ziceam cândva) a dat lumii două fenomene absolut contrarii ca esență, cu rol inițial benefic, dar care, în timp, a devenit, fiecare, câte o năpastă pe capul umanității: academia și revoluția. Academia, care se ocupa la început de unificarea limbii franceze și de crearea normelor ei (o acțiune de conservare, adevărat, dar cu o luptă a contrariilor ascunsă în ea), și revoluția, care trebuia să taie în carne vie pentru a grăbi procesul prea lent al dezvoltării sociale.

Ei bine, Academia de la Chișinău are prea puțin în comun cu tradițiile academice europene. Încă și mai puțin (sic!) cu Academia Română. Ea este (încă mai este) o filială a Academiei URSS, cu păstrarea întregului patrimoniu vechi, de la personalul academic la tradiții, inclusiv, mecanismul de alegeri. Pentru URSS academia era o formă centralizată de monitorizare a activității oamenilor de știință. Instituționalizarea științei însemna o metodă de control, în primul rând. Iar performanțele unor savanți talentați erau prezentate ca succese ale „științei sovietice”.

În această formulă anacronică, Academia noastră trebuia lichidată imediat după 1991, iar sarcinile științei, reformulate. Savanții vechi (unii: învechiți de tot) nu puteau decide viitorul. Alegerea câtorva noi membri, pe criterii patriotic-naționale, nu schimba esența problemei – pachetul de control îl deținea, oricum, majoritatea sovietică, cu o carieră științifică promovată pe criteriul „oamenilor de nădejde”. Consecutiv, orice ascensiune depindea de modul în care era demonstrată fidelitatea. Performanțele științifice, întâmplător, puteau fi remarcabile, însă fără garanții. De năravul acesta, molipsitor, au fost contaminați, în scurt timp, și academicienii aleși pe criterii „patriotice”. Principiul devotamentului personal era respectat cu strictețe și în numirile, dar și în alegerile academice. Trecut prin ciurul dovezilor de fidelitate bătrânilor, ce mai rămânea din latura ta morală atunci când ajungeai, după multe concesii, membru al congregației? Pentru că, da, asta era Academia: un fel de ordin călugăresc, cu canoanele sale, cu religia sa, cu intrigile sale, contemplând cu superbie vulgul de la poalele templului.

Paradoxul Academiei acesta e: pentru cei departe de ea, ea nu spune nimic, iar pentru cei din preajmă, lucrurile sunt atât de limpezi, încât unele nume de „academician” trezesc nedumerire. Dar cel cu zâmbetul sarcastic pe buze nu s-ar da în lături, dacă i s-ar garanta și lui un loc în Empireu (i s-ar garanta, nu doar i s-ar propune să testeze marea cu degetul). Un alt paradox ar fi prezența unor oameni cu merite autentice în acest templu al științei. Or, ei există, bineînțeles. Am comunicat cu mulți dintre ei, dar îi pot judeca doar pe cei pe care îi cunosc și după lucrările lor, pentru care vorbește opera lor, autentică, utilă, pe care nu ar fi putut-o crea nimeni alții în afară de ei. Și care operă, pentru a se impune, nu are nevoie să se lege de aracul „academic” al autorului.

Dacă ai această operă, recunoscută de forurile științifice, de ce ți-ar trebui și toga de academician? Mai ales că în forul academic stai alături de câțiva impostori, care nu au nici operă, nici prestanță. Mai mult, de niște indivizi care discreditează instituția și pe dumneata însuți, umbrindu-ți performanțele. Ridicolul atinge apogeul atunci când, alături de dumneata, savantul cu merite, pozează un semi-poet/ semi-politician/ semi-cercetător/ semi-gestionar al treburilor culturale, care a ratat, succesiv și catastrofal, cam tot ce i s-a încredințat, care nu are operă (una autentică) și de care râde toată lumea. Dar pe care chiar dumeata l-ai ales!

În fine, știința înseamnă cunoștințe și tehnologii noi, obținute fie prin revizuirea celor vechi, fie prin reciclarea lor, fie prin abordarea din perspective absolut noi. Știința este, în toate cazurile, confruntarea noului cu învechitul. Academia, în formula clasică, reprezintă exact contrariul. Conservatorismul în formula absolută: orice neofit trebuie să fie ales numai de vechii membri, unii rătăciți pe acolo întâmplător, alții buni la timpul lor, dar învechiți, natural, de timp. Și dacă vechii au bun-simț, se poate întâmpla minunea și să fie promovat un tânăr cu merite autentice. Doar că bunul-simț nu este o categorie academică. Dovadă e și alegerea impostorului, care a provocat, în esență, scandalul de la Academie. Dovadă e și faptul că vechea gardă (în comentariul ei) doar și-a apărat uniforma și nu a vorbit nimic despre necesitatea reformei autentice.

Iar aici e nevoie de revoluție, nu de reforme. Ambiția de a avea (și noi) o „academie” este exagerată. Franța mai păstrează o tradiție (în Institutul Francez sunt azi cinci academii), dar cercetarea științifică se face altundeva: la Centre National de Recherches Scientifiques. Crearea Centrului era o mică revoluție și, dacă tot căutăm modele, aici e soluția. Un centru de cercetări (cu institute de profil), care să aibă grijă (materială, financiară, logistică) de cercetătorii de vocație. Să stimuleze știința, nu să mângâie orgoliile. Să mute accentul de pe mimicrie și devotament față de șefi pe criteriile de performanță. Da, e un punct de vedere radical. Dar dacă vor fi selectați aici cei mai talentați savanți (iar în știință chiar poți face o evaluare externă), nici nu e nevoie de multe alte criterii, aceștia vor persevera fără să aibă nevoie de regalii. Formarea unui centru de cercetări viabil (cu câteva institute, esențiale și eficiente), cu gestionarea efectivă și cu dotarea necesară dezvoltării științei, în locul Academiei moarte (și inutile), ar putea fi soluția onorabilă.

Lumea se revoltă, în legătură cu academiile, de salariile mari. E o pistă falsă, distorsionează subiectul. Dacă vrem o societate prosperă, factorii decizionali ar trebui să depisteze talentele, tinere sau de vârstă venerabilă, să le stabilească salarii și burse pentru talent, să le ofere posibilitatea să trăiască onorabil (ca să nu emigreze). În rest, să-i lase să facă ce vor ei cu harul și cunoștințele lor. Solicitându-le implicarea în cazurile necesare ori, mai simplu, stimulând, promovând și proliferând talentele.