Donbassul moldovenesc. Trei decenii și un an

În cadrul șirurilor de manifestări prilejuite de Ziua Lecturii, vorbind la Universitatea „Ion Creangă” despre rostul aflării la Chișinău a unui desant literar românesc (pretextul direct era lansarea antologiei lui Ion Pop și a Editurii Știința Poezia românească după 1945), criticul literar Ion Bogdan Lefter a menționat: „Avem un război în proximitatea noastră, în Ucraina, un război de o ferocitate cumplită, iar Basarabia este la margine, nu beneficiază de protecția de care se bucură România din partea NATO și a Uniunii Europene. Și cu toate acestea, lansăm aici, la Chișinău, în pofida împrejurărilor, o antologie poetică, vorbim despre literatură, despre importanța lecturii. Trăim într-o lume tot mai globalizată, tot mai conectată la același sistem de semne, repere, modele, criterii, valori. Agresiunea Rusiei, care merge împotriva acestor procese moderne de evoluție, nu are nicio șansă. Este zvârcolirea unui trecut de crimă și tiranie, condamnat de istorie. De aceea, vă îndemn să ne gândim cu toții la sensul prezenței noastre aici, în acest context dramatic pe care-l trăim. Și la rostul literaturii.”

Reproduc acest segment al discuției din reportajul lui Vitalie Ciobanu pentru DW, reportaj care continuă cu ceea ce mă interesează în mod deosebit, în contextul tristei aniversări a războiului de pe Nistru: „O intervenție emoționantă în cadrul aceluiași colocviu a avut Nicolae Leahu, poet, eseist, critic literar, profesor la Universitatea de Stat «Alecu Russo» din Bălți. Întrebați la București ce vor face dacă Rusia va invada Moldova, unii dintre confrații basarabeni mai tineri au răspuns că sunt pregătiți, că stau cu bagajele la ușă”. Și, mai departe, replica profesorului: „Eu nu-mi fac bagajele, eu nu voi pleca nicăieri, a spus Nicolae Leahu. Eu mă voi afla de partea astălaltă a vămii de la Prut, pe malul basarabean. Eu nu voi pleca, pentru că am ce apăra aici, în Moldova. Și vă îndemn să vă gândiți la ce ați lăsa în urmă și dacă nu cumva aveți ce apăra și voi – o vatră, o cultură, o memorie, o continuitate a generațiilor.”

Într-un sens identitar foarte direct, estul Republicii Moldova din 1992 reprezenta hotarul răsăritean al românismului. Iar în plan absolut, dincolo de frontiere, având în vedere, pe de o parte, o entitate ce tocmai fusese recunoscută de Organizația Națiunilor Unite ca independentă față de imperiul anacronic și defunct (și care își declara, prin această rupere de trecut, atașamentul față de valorile civilizației universale), zic, având în vedere această metamorfoză, eroică în intenția ei, vorbim de o limită identitară dintre lumea civilizată și barbarie.

Cum ne raportăm la această dată: 2 martie 1992, acum, după un an de agresiune rusă în Ucraina, o versiune mult mai extinsă și mai sângeroasă a războiului pe care Rusia îl dezlănțuise în Transnistria? O amintire personală, în acest sens. În ziua când am aflat despre războiul declanșat la hotarele de Est ale tinerei Republici a Moldovei (postsovietice), care nu avea decât exact 6 luni de la declararea independenței, ne-am adunat un grup de câteva zeci (50? 60?) de oameni la sediul Frontului Popular din Drochia și am mers la comisariatul militar să ne înscriem voluntari pentru a merge în Transnistria. Gestul temerar al prietenilor mei a intrat în istorie mai curând ca o curiozitate și nedumerire: cei de la comisariat erau derutați și speriați: ce să faci cu acest batalion de oameni foarte determinați? Să le dai arme? Și dacă ei le vor întoarce împotriva orânduirii? Deși substanțial înnoit cu „cadre naționale”, comisariatul mai avea încă mulți colaboratori și multe schelete în dulapuri, or tocmai cu ei ne confruntasem, exact un an mai devreme, când „referendumul pentru păstrarea URSS”, interzis de autoritățile Chișinăului, se desfășura pe teritoriul unităților militare sovietice (martie 1991).

Așa sau altfel, după câteva băiguieli și bâlbâieli, dar și după consultările cu Chișinăul (ezitant și el), pentru a nu respinge „oferta”, dar, pe de altă parte, pentru a nu înarma o armată – imprevizibilă – de membri ai Frontului Popular, lucrătorii comisariatului au acceptat să ne includă într-o listă, cu indicarea datelor de contact, a serviciului fiecăruia, dar și a specialității militare pentru cei care aveau aceste specialități. Aparent, totul era justificat: cum să mobilizezi lumea, fără a ține cont de specialitatea militară? Dar era și o simplă formalitate: eu, care slujisem la marină, aveam să devin, în scurt timp, artilerist (de vreme ce tot nu aveam ieșire la mare). În fine, unii dintre noi am fost înrolați, fie în următoarele zile, fie mai târziu, fie târziu de tot. Numai nu împreună, numai nu pe valul avântului patriotic. Mergeam să apărăm hotarul de Est al românismului! Același Nicolae Leahu, avea să spună mai târziu că la Nistru, în 1992, s-a vărsat (pentru neam, pentru neatârnare, pentru libertate) sângele care nu se vărsase în 1940, când rușii ne-au confiscat fără luptă.

Ei, bine, care-i morala acestei amintiri? Războiul Rusiei împotriva Ucrainei e un război identitar. Nu doar al delimitării a două națiuni (în Ucraina sunt atâția ruși care, azi, urăsc Rusia!), ci a două civilizații. Nu te poți eschiva, așa e regula războiului. Nu se mai poate eschiva Europa, cea care credea, până mai adineaori, că un război continental sau global nu mai este posibil pe bătrânul continent. Nu ne mai putem eschiva noi, cei din preajma bătăliei sângeroase. Războiul din Ucraina a deschis ochii celor care se mai îndoiau de esența conflictului de la Nistru, din 1992, când imperiul defunct agoniza. Ce vom face dacă tăvălugul vine peste noi? Dincolo de fugă (rușinoasă, dar sănătoasă), ce soluții am mai avea? Mulți cred că au asul de aur în mânecă: Reunirea cu Țara, Umbrela NATO ș.a.m.d. Nu e un panaceu, deoarece războiul este global, el amenință toată lumea și agresorul nu ține cont de victime, proprii sau străine. Întrebarea mea era nu pentru ce ar trebui să facă anumite instanțe, ci pentru ce va face fiecare dintre noi? Crede, fiecare, precum Nicolae Leahu, că avem ce să apărăm aici? Fie și numai pentru ca urmașii să spună că – indiferent de consecințele imediate ale conflictului – că aici există lume care este gata să apere civilizația de barbarie.

Titlul acestui editorial poate fi citit și ca o desfășurată parafrază a cifrei 31 (aniversarea războiului), dar și ca opoziție : trei decenii versus un an. Or trebuie să se fi schimbat ceva în mentalitatea noastră după invazia rusă în Ucraina. Și dacă nu am învățat minte în trei decenii, atunci cel puțin în ultimul an ar fi trebuit să înțelegem ceva. Altfel jertfa (de sânge!) este inutilă.