Vremurile noi au sosit mult prea târziu

Nu, nici nu trebuie să știi cine-i pictat în acest portret. Nu e nevoie să-i cunoști numele. E suficient să-l admiri şi să-i simți energetica… cu ea ţi se conturează şi caracterul. Caracter de mare cărturar. Alexandru Cosmescu. Un mare intelectual. Ne-o confirmă cărțile. Ba și filele din mâna stângă. Asta se citește și pe mâna dreapta, are degetele prea-lungi. Filele o fi fiind manuscrisele traducerilor, sau ale tinerilor condeieri, pe care i-a apropiat și îndrumat. Sau poate traducerea neterminată a Idiotului lui Dostoievski? Sau versurile și romanele nepublicate? Unele nici măcar scrise. Da, pentru că n-a acceptat compromisuri cu puterea și nu s-a îndoit sub ea… iar vremurile noi i-au sosit mult prea târziu.

Ochii? Ochii s-ar părea că se ascund în spatele ochelarilor… dar nu, îi simţi cum te scrutează atent de după lentilele groase, pudrate de aburul cafelei reflectate pe sticlă… uite-uite îți va ghici în cafea, îți va spune că te așteaptă ceva frumos, îţi va desena perspectivele de mare scriitor…, iar tu ești chemat să gonești pe calea indicată în cafea… care te va duce direct spre noile tale realizări. Ca prin miracol te lași convins de capacitățile tale, pentru că ochii te pătrund și te descos, trec prin tine şi nu ai unde te ascunde… nu poți trișa în fața lui. În fața Maestrului. Fii drept, vertical, dacă vrei să mai discute cu tine la direct, din fotoliul în care s-a afundat,  în vălul interminabil de fum de țigară. Fumul nu se vede în portret. S-a disipat. Dar se simte când te apropii. Maestrul te cucerește prin blândețe, vede că ești complexat sau prea emoționat, de la caz la caz, te încurajează… are și el plăcerea să discute cu tine… să-și clătească ochii cu o ființă tânără, frumoasă…

Răsfoiesc biografia și o găsesc succintă, fără zgura unor prisoselnice amănunte. Născut la Iași sau, poate, la Chișinău. Mama evreică, iar tatăl român. Facultatea de medicină la Cluj.

Constat că Maestrul se delectează uneori cu un alt stil, unul specific cu înflorituri protocolare, cu care a fost întâmpinat de Sadoveanu. Rare asemenea amintiri în ziua de azi. Iată o altă constatare: Și mă gândesc eu astăzi, după ce maestrul (Sadoveanu –n.a.) nu mai este, că, fără opera lui, literele europene ar fi fost mult mai sărace în tot ce au ele mai de preț: modul poetic de a retranscrie istoria și modul istoric de a reconcepe poezia…

Multe sute de ani avea veriga ceea, și pe cealaltă față a pietrei îi era săpată o inscripție în limba unui popor demult apus: toate trec. Adevărat ziceți: toate trec, dar – Uite și Prutul, Radule… în glasul tatei sună, gâtuite, lacrimi… Și toate sunt La hotarul negurilor, roman publicat cu ocazia centenarului D-voastră, Maestre! Neguroase au mai fost timpurile D-voastră… dar le-ați acceptat tăcut și ați continuat să Vă diriguiți cu bunăvoință urmașii, exemplu pentru viitoarele  generații.

Și iarăși portretul. Și iarăși mă prind că stau de vorbă, că vreau să vă descos: cine-i cel care atât de bine v-a redat, care atât de bine v-a prins în vârful pensulei încât simt cum mă trec fiorii când mă atinge privirea Dumneavoastră, Maestre Alexandru Cosmescu*? Nici un răspuns? Poate cineva îl recunoaște și ne scoate artistul din anonimat?

Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române