Crucea bunicii care a vrut să-şi omoare nepoţica

Pelaghia era un model de conduită modestă şi curată în sat. La 18 ani a păcătuit cu Nichifor de bună voie. Îl iubea. Visa să întemeieze cu el un cămin frumos şi curat, cu mulţi copii şi cu gospodărie exemplară. Dar n-a fost să fie. Nichifor a părăsit-o când a aflat că e însărcinată. Se temea de părinţi. Era convins că-l vor pedepsi aspru pentru că şi-a pus mintea cu o sărăntoacă. A plecat din sat chiar a doua zi pentru totdeauna. Unde? Nici până azi nu s-a mai aflat. Se întâmpla aceasta pe la sfârşitul anului 1960.

Termenul era prea mare, avortul imposibil

A plâns biata fată disperată zile în şir. Se ascundea prin cele mai dosite acareturi de lângă casă şi plângea ca să n-o vadă mama. Îi era frică şi ruşine să-i spună. A tăinuit ea cât a tăinuit, şi-a tot strâns burta cu un corset, dar, când nu mai putea ascunde nimic, n-a avut încotro, i-a spus mamei toată povestea.

Uitasem să vă spun că Pelaghia a crescut numai cu mamă, tatăl său decedase pe front. Fire retrasă, Zinovia, mama Pelaghiei, s-a tulburat nespus când a auzit de una ca asta. Nu ştia ce să facă şi cum să dreagă ca să scape de ruşine. Pe vremea aceea era mare ruşine la casa omului naşterea unui copil din flori.

S-a gândit o zi şi o noapte şi, în dimineaţa următoare, până la revărsatul zorilor, şi-a îndemnat fiica să o urmeze. Plecau la o mătuşă de peste câteva sate, care se pricepea la întreruperea sarcinii şi la moşit. Era convinsă că-şi va ajuta fiica să scape de copil. Dar planul Zinoviei nu s-a realizat. Termenul era prea mare, avortul imposibil.

Ce să facă? Să se întoarcă cu fata acasă, o s-o arate tot satul cu degetul! Până la urmă, au convenit ca fata să rămână în casa mătuşii care locuia de una singură pe marginea unui pârâiaş, iar Zinovia s-a întors acasă. Şi iată că zilele au trecut şi Pelaghiei i-a sosit ceasul să nască. Ajutată de mătuşă, a născut o fetiţă de toată frumuseţea.

Bunica pune gând să scape de nepoţică

Zinovia nu s-a arătat aproape trei luni la casa băbuţei. Când era întrebată de ce nu se vede Pelaghia prin sat, răspundea că e plecată la nişte rude în Crimeea. Slabă în credinţă, femeia s-a gândit, a chibzuit în mintea ei, şi în final a hotărât – Pelaghia trebuie să scape de copil! Deşi pare de necrezut, chiar aşa au stat lucrurile.

Cu acest gând a ajuns într-un amurg la căsuţa de pe malul pârâului. Bătrâna a luat micuţa de două săptămâni în braţe şi a zis: „Uite, Zinovie, ce nepoţică frumuşică ţi-a adus Pelaghia!”. Dar Zinovia, în loc să se bucure, mârâi oţărâtă: „Ei, na! Numai baistruc la casă ne mai lipsea!”. S-a oţărât într-atâta încât faţa ei spunea că ar fi fost în stare să o strângă de gât pe micuţă.

Mătuşa a strâns din umeri nedumerită. Nu ştia ce să zică. După ce au stat la masă, bătrâna s-a dus la culcare, iar mama a început să-şi ţese fiica: „La ce-ţi trebuie acest copil, Pelaghie? Eşti tânără, frumoasă, trebuie să-ţi aranjezi viaţa. Dar cu copil cine o să se uite la tine? Hai să-l ducem la fântâna ceea cu cumpănă din mijlocul câmpului. Îl lăsăm în voia Domnului și mergem acasă…”.

Micuţa care dormea şi care nu putea şti ce înseamnă aceste vorbe suspină prin somn, iar Pelaghia se uita plină de spaimă când la mama, când la fetiţă. „Linişte-te, fată-hăi! Gândeşte-te bine, şi adu-ţi aminte cât de greu mi-a fost să te cresc fără tată. Îl lăsăm şi nimeni n-o să ştie că ai avut copil. Ia să vezi cum se vor aranja toate şi cum o să te bucuri de fericire”.

A tot bătut-o la cap până după miezul nopții. De voie, de nevoie, în cele din urmă, Pelaghia a ieşit din casă în urma mamei care înşfăcase copilul. În toiul acelei nopţi, femeile au pornit de-a curmezişul unui lan de grâu şi au mers cale de vreo doi kilometri până au ajuns în dreptul fântânii.

Zinovia a pus copilul pe iarbă, şi-a apucat fiica strâns de mână, îndemnând-o: „Hai să fugim mai repede, cât nu ne-a apucat ziua!”. Dar n-au făcut decât câţiva paşi că fetiţa a început să scâncească. Pelaghia se smunci din mâna mamei şi se întoarse la copil. „Ce-i cu tine, nebuno?! Te-ai stricat la cap? Lasă baistrucul cu Dumnezeu şi hai mai repede! Nu vezi, că ne apucă ziua?!”.

Însă inima blândă şi smerită a Pelaghiei nu putea face una ca aceasta. A căzut în genunchi şi se ruga la maică-sa: „Lasă-mă să-i mai dau ţâţă oleacă, mămuţă”. Maică-sa o trăgea cu putere de mână, încercând s-o ridice de jos, iar ea nu se clintea din loc, parcă prinsese rădăcină acolo.

 După minute lungi, Pelaghia își smulse mâna din strânsoare și, fără să aştepte încuviințarea mamei, s-a aplecat asupra fetiţei care căuta sânul cu guriţa. A strâns-o cu duioşie la piept şi n-a mai vrut s-o sloboadă din braţe. S-a întors în puterea nopții cu micuţa la mătuşa, iar Zinovia, trăsnind și fulgerând, a pornit în partea opusă, s-a dus la casa ei.

Au trecut anii. Când a murit mătuşa, fetiţa căreia i-au dat numele Maria, avea 12 ani. A plâns şi Maria, a plâns şi Pelaghia după mătuşă, atât cât pot plânge de durere doi ochi omeneşti. La câteva luni după înmormântare, a venit şi Zinovia, care din noaptea aceea de pomină nu s-a mai arătat la fiică.

Pelaghia moare mușcată de un câine

Și-a amintit de ea, când au dat năvală bolile peste dânsa. Îşi târa cu greu picioarele, faţa i se urâţise şi glasul îi slăbise. S-a rugat de fiică s-o ierte şi s-o primească să trăiască în căsuţa lor. Au primit-o fără niciun reproş.

Zilele şi nopţile, putem spune, curgeau tihnite în căsuţa de pe malul pârâului, în pofida supărărilor Zinoviei, care era grabnică la mânie şi tăbăra adesea fără motiv cu vorbe de ocară asupra celor două fiinţe binevoitoare. Dar ele nu se supărau şi nu-i întorceau niciodată cuvântul.

Maria nu știa ce gânduri negre avusese bunica la nașterea ei. Pelaghia hotărâse să nu-i vorbească niciodată despre acea noapte neagră. O iertase pe maică-sa și se ruga continuu pentru sănătatea ei. Aşa s-au rânduit cinci ani. Maria deja nu mai era copiliţă. Dar, vai!… muşcată de un câine, într-o zi Pelaghia a murit cu privirile sale blânde, aţintite asupra Mariei.

Pocăinţa

Din acea zi, Maria observa adesea o privire enigmatică îndreptată asupra ei. Bunica parcă voia să-i spună ceva. Nepoata prindea în ochii ei o nuanță de regret, dar nu cuteza s-o întrebe ce-o doare, ce-o frământă. La câteva luni, Zinovia a orbit. În ochii ei nu se mai putea citi nimic decât doar o umbră rece de gheață, rămasă încremenită acolo pentru totdeauna.

Sufletul Zinoviei se zbuciuma. Îi era frică să-i mărturisească Mariei păcatul. Se temea că nepoata nu-i va mai purta de grijă. Dar la Dumnezeu sunt toate gata și le așează pe toate după voia Sa. Dumnezeu a rânduit ca în clipele grele să-i poarte de grijă Zinoviei „baistrucul” de care voise să scape cu tot dinadinsul.

Mai bine de zece ani bătrâna a dus-o în chin şi suferinţă, îngrijită cu dragoste de nepoată. În ultimii trei ani de viaţă, boala o doborâse la pat. Orele băteau greu, cu caznă. O durea tot corpul, dar şi mai tare o durea sufletul, aşteptând continuu din partea Mariei nu atât mângâierile trupeşti, cât cele sufleteşti de care să se agaţe.

Adesea o apuca ușurel de mână, ofta și începea să-i vorbească despre o noapte urâtă: „Erai micuță de tot. Într-o noapte urâtă de vară te-am luat în brațe și am ieșit din această casă în puterea nopții împreună cu maică-ta. Mergeam printr-un lan de grâu, gata de secerat, îndreptându-ne spre o fântână din mijlocul câmpului…”.

Aici se oprea zicând că a obosit și că o să-i spună altă dată povestea mai departe. Dar momentul de curaj și de iluminare se lăsa așteptat. Până la urmă, veni. Era ultima seară din viața Zinoviei. În timp ce Maria îşi rostea gândurile de alinare pentru bunică, gânduri care curgeau ca nişte fuioare de lumină, bunica i-a apucat mâinile, i-a istorisit cu har de povestitor trista întâmplare ce-i apăsa sufletul ca o piatră de moară.

Maria o asculta privind-o cu emoție. Știa unde se află acea fântână. Trecuse de câteva ori cu niște colege de clasă pe acolo. Odată i se păru că frunzișul salcâmului s-a înfiorat, iar cumpăna suspina. Altă dată, la câteva săptămâni după moartea Pelaghiei, când a trecut prin lanul ce era semănat cu porumb în acel an, i s-a părut că frunzele ce-i atingeau fața sunau trist acolo lângă fântână.

Tristețe mare era în acele clipe de mărturisire și-n sufletul bunicii. După ce a terminat de povestit, ea s-a pornit pe un plâns amar. Plângea de dădea inima dintr-însa. Zadarnic încerca Maria s-o liniștească, ea plângea. A plâns toată noaptea, iar în zori a strigat cu o voce tare, de nerecunoscut: „Marie, scumpo, adă repede lumânarea că vine maică-ta să mă ia!”. Maria a aprins lumânarea şi i-a pus-o în mână.

Zinovia atât a reușit să zică: „Iartă-mă, buna mea nepoată!” şi a închis ochii pentru totdeauna. Nepoatei i s-a urcat un nod în gât. Așa rea cum a fost, a fost bunica ei. În anii de suferință o învăluise cu multe vorbe calde, care i se așezau pe suflet ca o aripă ocrotitoare de pasăre. O durea despărțirea de persoana dragă, dar se bucura că măcar spre apusul vieții, prin suferinţă, i s-au luminat şi limpezit gândurile.

Nu mult după înmormântarea bunicii, Dumnezei i l-a trimis Mariei pe Gheorghe, care este un soţ, un tată și un bunic iubitor. Împreună au crescut doi copii frumoşi, ce au deja familiile lor și-i bucură pe bunei cu trei nepoței.