Simeze// Plămădeală

Sculptorul Alexandru Plămădeală (1888-1940) a fost o figură paradoxală a culturii vizuale din spațiul geografic transprutean. Prin naștere era get-beget basarabean, născut într-o mahala a Chișinăului, el a rămas întreaga sa viață un cosmopolit, cu studii de artă la Sankt-Petersburg, a iubit această periferie a lumii culturale aflată la joncțiunea dintre lumea slavă și cea europeană, reprezentată prin accesul la cultura românească și cea franceză, pe care le cunoștea destul de bine, atât direct, cât și prin colegii săi de la Școala de Belle Arte din Chișinău, cosmopoliți și ei, prin excelență: August Baillayre și Șneer Cogan.

Viitorul profesor Șneer Cogan și-a făcut studiile primare între 1881-1889 la școala orășenească din Orhei, localitate unde era și născut, în 1875. Mai cunoaștem că a studiat pictura la Odessa, iar documentele de arhivă conservă faptul că între 1897 și 1903 Cogan a fost student la Akademie der Bildenden Kunste din München. Cursurile pe care le-a urmat acolo au fost: 1897/1898 – clasa de desen a lui Johann Herterich; 1900 (semestrul de vară) – clasa de pictură a lui Ludwig Herterich; 1900/1901 (semestrul de iarnă) – clasa de pictură a lui Ludwig Herterich; 1903 (semestrul de vară) – clasa de compoziție a lui Alexander (Sándor) von Wagner. După cum observăm, artistul Șneer Cogan a urmat o pregătire artistică temeinică în una dintre instituțiile puternice ale Europei (cunoscută ca școală de desen de pe la 1770, devenită Academie cu numele de Academie Regală de arte plastice din 1808). Se susține documentar că până în anul 1916 a locuit la Kőnigsberg, după care a revenit în Basarabia natală.

Cât privește pe celălalt coleg al lui Plămădeală, August Baillayre, acesta a fost un veritabil dezrădăcinat. Întreaga sa carieră de plastician și cea profesorală îl plasează în linia întâi, chiar dacă ultima perioadă a vieții lui a fost umbrită de un autoexil la București, unde se și stinge aproape anonim, neapreciat la justa lui valoare, considerat până la capătul vieții un străin, în orice mediu s-a aflat și a trăit: „De ai mei m-am rupt, dar de alții nu m-am alipit”, scrie el în niște notițe de jurnal, transcrise cândva de subsemnatul, după care adaogă: „Iată deviza cea mai fidelă a vieții mele: în Rusia eram considerat francez, în Franța și Olanda eram luat drept rus. În România am devenit iarăși francez. Pe scurt: un străin pentru toți și toate. Oare nu din acest motiv întregii mele creații artistice de 25 de ani, consumate în Basarabia, i s-a refuzat prezența din monografia arta în RSS Moldovenească?”.

Între aceste figuri remarcabile ale artei interbelice, personalitatea lui Alexandru Plămădeală se țese convingător și nuanțat. A lăsat o operă moderată ca intensitate și cantitate, iar cele câteva scrieri despre opera lui acoperă o plajă hermeneutică mai mult decât modestă, aridă. Tocmai în acest context și orizont de receptare apare cartea lui Iurie Colesnic, Alexandru Plămădeală și lecția de veșnicie, scoasă la editura Cartier, în octombrie 2021. Harnic arhivist și istoric cu preocupări enciclopedice, Iurie Colesnic simte la un moment dat nevoia să se aplece asupra acestei figuri artistice și să-i reconstituie cu migală nu doar biografia propriu-zisă, ci și întregul mediu mai larg în care acesta a activat, creat, și cu care a interacționat. Istoricul face un mozaic credibil, dar mereu perfectibil, asupra epocii interbelice basarabene. Iar în paginile acestui volum întâlnim referințe la numeroși reprezentanți ai „clasei culturale” (în terminologia contemporană a Marthei Rosler), cei care au marcat mediul, societatea și istoria vieții artistice din regiune. Voi apela la o listă cu nume ale celor despre care scrie pe scurt Iurie Colesnic în elegantul său volum, în ordinea apariției lor în arhitectura cărții, un capitol al căruia autorul însuși îl numește: Un posibil dosar al Societății de Bele-Arte din Chișinău: Ioan Antonovici, Nina Arbore, Auguste Baillayre, Tania Baillayre, Elena Barlo-Iacobovici, Mihail Berezovschi, Pavel Bespoiasnîi, Vasili Blinov, Iosif Bronstein, Iurie Bulat, Gheorghe Ceglokov, Alexandru Climașevschi, Claudia Cobizev, Șneer Cogan, Anatol Kudinoff, Vladimir Dobroșinschi, Vladimir Doncev, Irina Filatiev, Victor Fiodorov, Leonid Fitov, Grigore Fiurer, Eugenia Gamburd, Moisei Gamburd, Antonina Gavriliță, Nicolae Gumalic, Olga Hrâșanovschi, Nina Iașinschi, Elisabeth Ivanovschy, Teodor Kiriakoff, Lidia Luzanovski, Eugenia Maleșevschi, Grigore Michonze, Afanasie Modval, Irina Nedzelschi, Boris Nesvedov, Rostilsav Okușko, Zelman Oceakovski, Milița Petrașcu, Pavel Piscariov, Gavril Remmer, Victor Rusu-Ciobanu, Mihail Saharov, Aleksandr Tarabukin, Petre Țurcanu, Elisabeta Zottoviceanu-Luzghin… lista continuă apoi cu o serie de discipoli direcți ai lui Alexandru Plămădeală: Ioan Bâtca, Ira Caufman, Antoine Irisse, Vasile Kiparis, Ana Marmor, Constantin Parhomovici, Ioachim Postolachi, Natalia Rusu-Ciobanu, Tania Șeptelici, Liubomir Sobolevschi.

Opera sculptată a lui Alexandru Plămădeală, care este conservată azi în muzee și spații publice, poate și colecții private, constituie doar o parte din creația acestui artist, o altă porțiune este însă pierdută, și pare reconstituită documentar și fotografic de autorul acestei cărți.

Volumul Alexandru Plămădeală și lecția de veșnicie, alături de cel semnat de Tudor Stavilă, Arta Plastică modernă din Basarabia, Chișinău, 2000, constituie o piatră de temelie pentru oricine se apropie de studierea fenomenului plastic interbelic din Moldova transpruteană. Sunt încă multe de descoperit, de aflat, de nuanțat, dar startul pentru acestea nu se va da de pe o platformă de beton, seacă.

Vladimir Bulat