Unirea. Ce mai așteptăm?

Pledoaria pentru Unire se acutizează de Ziua Națională a României, de o parte și de cealaltă a Prutului. Ea nu mai are intensitatea de pe vremuri, întrucât scena politică s-a cam golit de actorii care și-au făcut o carieră din emploi-ul de unioniști fervenți. Dar nici nu a dispărut cu totul: politicieni și alte persoane publice o scot din când în când de la naftalină, mai ales cu prilejul marilor vărsări de muci de la 1 Decembrie.

Dacă în anii ’90 discursul unionist figura inclusiv pe agenda unor partide (pe care le credeam sau care se dădeau drept) onorabile, atât din RM, cât și din România, în deceniile următoare el a devenit apanajul unor formațiuni și lideri marginali sau chiar extremiști. Fenomen, de altfel, firesc: un subiect marginalizat (cu intenție, în cazul nostru) ajunge, mai devreme sau mai târziu, la cheremul unor marginali. Calitatea mereu în scădere a personalului politic (și cultural) care a deservit ideea de Unire, pe de o parte, și deprecierea idealului de către agenții dubli ai Moscovei din mediile politice de la Chișinău și de la București, pe de altă parte, au determinat această marginalizare. Dar nu numai viziunile egoiste, interesele obscure, mentalitățile și prejudecățile au contribuit la căderea în derizoriu a singurului program politic serios care, odată urmat, ne-ar fi redat încrederea în forțele proprii și mai ales demnitatea, un cuvânt a cărui noimă ne scapă de vreo opt decenii încoace. Nu numai aceasta – totul pare să fi lucrat în acești ani împotriva cauzei naționale.

Țara-mumă a ales vectorul UE, pe când RM s-a împotmolit în mioritismul ei CSI-ist. Cetățenii României circulau liber în Occident, iar Occidentul căpăta acces neîngrădit la piața românească, investind și ajutându-i pe români să se desprindă mental de trecutul ceaușist și să se emancipeze cel puțin în plan economic. Pe când cetățenii RM vedeau Occidentul doar ca turiști sau cam așa cum îl văd azi imigranții ilegali din Magreb. În orașele României marile companii din Vest își deschideau birouri și își construiau fabrici, pe când la Chișinău puținele magazine de lux cu produse occidentale arătau ca renumita „Beriozka“ sovietică: cu acces restrâns pentru privilegiați, care își calculau veniturile nu în lei, ci în dolari sau în euro. Când România se integra cu pași grăbiți în circuitul de valori (culturale, economice, politice etc.) ale Occidentului, în mintea moldovenilor acesta se asocia în continuare cu ideea de fruct interzis și era privit aproape exclusiv ca o sursă de venituri temporare, de munci sezoniere și de mărfuri second hand: boarfe și mașini la mâna a doua. Pe scurt, când românii încercau să devină occidentali, noi continuam să ne uităm la Europa și la America rusește: ca la un rai pentru cei care au furat destul ca să se poată bucura de toate plăcerile vieții și shoppingului în Occident sau ca la un iad pentru cei care plecau acolo ca să câștige, deseori „la negru“, în condiții subumane, o bucată de pâine.

În perioada Băsescu, un președinte căruia i se poate imputa orice, mai puțin lipsa atașamentului față de cauza națională, basarabenii au început să-și redobândească mai repede și mai ușor cetățenia română. Dar asta nu i-a apropiat de patria lor adevărată: falia creată de regimul bolșevic și adâncită de guvernările colhoznicilor, secretarilor de partid și milițienilor din primele decenii de independență s-a dovedit a fi de netrecut. Pașaportul românesc a croit drumul moldovenilor spre Europa, dar foarte puțin „sediment“ s-a depus în albia țării-mumă după ce șuvoiul migrației a dărâmat barajul legal ce despărțise până atunci RM de restul Europei. Moldovenii nici măcar nu trebuiau să se mute în România ca să devină români, trebuiau doar să exprime o simplă voință politică pentru a-și aduce țara acasă. Dar nu au făcut-o și nu vor să o facă nici măcar acum, când tot ce a stat la baza argumentelor în favoarea „independenței“ și „suveranității“ RM s-a dovedit a fi fals.

Pledoaria pentru Unire nu încetează însă: clasa politică deprinsă cu regula jocului patriotic cântă osanale trecutului comun și glorios, pe când eram și, uneori, chiar voiam să fim împreună. Patrioții de serviciu, tot mai puțini – o specie rezultată din încrucișarea intelectualului idealist cu oportunistul de la politică și/ sau cultură din epoca târzie a perestroikăi –, repetă aceleași speech-uri siropos-războinice de la mitingurile anilor ’90 din PMAN. Căci nu e nimic mai ușor decât să susții cauze pentru care nimeni nu te pune să lupți. Marginalii și extremiștii, de asemenea, exploatează zgomotos subiectul, deși adepții lor sunt cam aceleași persoane care cred că Ucraina și Occidentul se fac vinovate pentru războiul declanșat de Rusia, un război care stinge lumina inclusiv în „multiubita“ Basarabie. Cetățenii care se cred ceva mai „subțiri“ se feresc, dimpotrivă, să gloseze pe marginea temei: Unirea, așa cum este ea concepută și discutată în prezent, a devenit pentru ei ceva lipsit de bonton, iar dezbaterea perspectivei – o chestiune mai că nu de prost gust. Într-adevăr, nimic mai subțire decât un intelectual român de azi, oriunde s-ar afla.

Democrația însăși, așa cum funcționează ea în organismul politic sud-est european – ceva coordonat încă de un cerebel postcomunist înfipt într-o coloană cu măduvă fanariotă –, nu e propice unui proiect ambițios precum Unirea RM cu România. E mai curând propice dezbinării lor ulterioare, în ciuda unor sondaje care pot induce iluzia râvnei poporetului spre reîntregirea națională – aceleași sondaje arată că numitul poporet abia așteaptă ca Ucraina, singura garanție de azi a supraviețuirii RM și a neimplicării de mâine a României într-un război NATO contra Putin, să cedeze cât mai repede. Sau să crape: nu-i tot o capră din vecini?

Dar Unirea este necesară, acum mai mult ca oricând. Fără discursuri, fără „consultări“ prealabile, fără cultivarea unei stări de spirit „favorabile“ ș.a. „proceduri“, ritualuri și „mecanisme“ menite cam aceluiași rezultat ca și toate proiectele comune, panromânești, de după 1991 – nația noastră, oriunde s-ar afla, a demonstrat în repetate ocazii că nu-și dorește binele colectiv. Nu și-l dorește, dar tocmai de asta are nevoie de ceva ce i-ar pune, în sfârșit, osul la bătaie. Ceva ce ar scoate-o din amorțeală, din bășcălioasa ei suficiență, din neroada admirație a profilului ei istoric cântată pe un ton de operetă. Mulțumirea de sine a scarabeului de pe cea mai înaltă bilă de bălegar.

Avem nevoie de Unire așa cum, uneori, o echipă din lumea a treia a fotbalului așteaptă Cupa Mondială ca să facă praf o mare campioană. Pentru că nu vrea să facă statistică, ci istorie. Românii (toți) au picat acum într-o grupă cu o campioană pe picioare de lut. Ce mai așteaptă?