Ce urmează după Apocalipsă?

Scenariul apocaliptic, prin care trece țara vecină, dar care ne atinge vizibil și pe noi, ar trebui să ne trezească și să ne lumineze, fie și în ceasul al doisprezecelea. Or „Apocalipsă” înseamnă, în limba greacă a originalului acestui text biblic, „revelație”. Dacă nu se vede lumină la capătul tunelului, trebuie săpat un alt tunel, nu continuat la nesfârșit cel fără ieșire. „Evadarea” noastră din trecutul totalitar durează atât de mult și de greu, încât se pare că în loc de tunel am nimerit într-o gaură de vierme, care ne învârte pe loc, întorcându-ne permanent la „originile” totalitar-comuniste. Din comoditate, am acceptat aceste pârtii săpate de-a gata, în loc să ne proiectăm propriul drum (și era de ajuns să construim un pod!), fără să înțelegem că ni s-a întins o lungă și istovitoare capcană.

Contrar unor prejudecăți (ale celor care nu au citit Cartea), Apocalipsa („Revelația”, da) nu revelează sfârșitul lumii, ci sfârșitul unei lumi (și, respectiv, nașterea alteia). Există, așadar, viață și după evenimentele surprinse în Revelația lui Ioan Teologul (numit și Ioan Văzătorul). Și, fiindcă oricare ar fi cheia lecturii Apocalipsei clasice: directă/ profană, simbolică, esoterică, sacră, futuristă sau citită ca metaforă a grozăviilor epocii, semnalul pe care îl dă e avertizare. Admonestare pentru degradarea lumii până la disoluție totală, fie generată de mizeria umană, de ticăloșirea particulară și răutate funciară la fel de particulară, mizantropă, a lui cutare sau cutărică, fie născută de urgia comună, antropică, de la războaie și catastrofe tehnogene, la exploatarea fără milă a naturii… Buchetul penal poate fi și unul firesc-complementar, când pedeapsa e pentru toate scadențele micimii umane, ce conduc inevitabil la ură reciprocă, războaie și degradare concomitentă a umanității și a naturii.

Textul Apocalipsei e scris în epoca decadenței Imperiului Roman, când urmarea dogmatică și încăpățânată a „tradiției”, deja anacronice, aducea după sine sacrificii enorme, iar orice pas spre dezagregarea imperiului, spre crearea lumii noi (azi am zice: spre modernizare) – care avea să triumfe cu epoca Renașterii, cu era marilor descoperiri geografice (descoperiri ale alterității!), cu modernizarea lumii și cu impunerea unei estetici umaniste – năștea, la început, nu doar suspiciuni, ci și răbufniri violente, cu războaie sângeroase.

Reinterpretările Apocalipsei se reduc, cel mai adesea, la multiplicarea secvențelor horror, a scenelor de groază și abia de se strecoară, pe ici-pe colo, câte o „învățătură”, pe filonul etic al fenomenului. Și niciodată nu se merge mai departe (în sensul direct, al succesiunilor), deși cuvântul „postapocaliptic” există, e atestat de dicționar. Orice lectură și interpretare nu trebuie să ignore mesajul prim, originalul. Or… originalul se încheie luminos, cu triumful Adevărului și Dreptății. Iar când cităm: „Eu sunt Alfa și Omega… Începutul și Sfârșitul”, nu trebuie să ne fugă ideea „Începutului…” Apocalipsa nu imaginează (doar) o judecată și o execuție, ci și un nou început. Iar asta înseamnă că greul existenței abia urmează…

Încotro înclin eu cu această parabolă, se părea, arhicunoscută? Transferând mesajul spre zilele noastre, spre apocalipsele noastre mici, cotidiene: se va încheia și faza dureroasă de tranziție de la o lume sumbră, obscură, degradată, spre una civilizată. Spre lumea, azi, existentă doar pe tărâmurile visate/ râvnite, încotro evadează, de-a valma, concetățenii noștri disperați că nu își pot găsi un rost aici, doritori de a se afirma în condiții în care performanțele le vor fi apreciate; căutătorii de comodități; cei care fug de război și sărăcie; emigranții politici ai țărilor totalitare (Rusia, Belarus, Iran ș.a.); dezertorii din armata lui Putin. Dar și cei mai devotați fani ai satrapului de la Kremlin, aplaudând în surdină teroarea acestuia, preferând însă un trăi comod, în mediul civilizat al Marii Britanii, Germaniei, Elveției sau Americii…

Pentru prima dată, de la ruperea de imperiu, avem șansa să ne integrăm în această lume, văzută ca Pământ al Făgăduinței. Numai că nu ar fi frumos să ne „integrăm” acolo doar în calitate de consumatori ai civilizației construite fără noi. Că nu suntem niște neisprăviți. Iar ca să nu fim doar consumatori, trebuie să și contribuim. Aici e un subiect aparte, dar esența e asta: după ce se vor încheia războaiele și tranzițiile, cât de viabili vom fi noi într-un mediu al performanțelor și meritocrației?

Ziceam că dacă nu se vede nicio lumină la capătul tunelului, tunelul nu are justificare, trebuie săpat altul. Tocmai am descoperit (iată la ce sunt bune crizele, apocalipsele/ revelațiile): trăim în condițiile unei economii naturale, medievale și depindem în totalitate de resurse energetice străine. Dacă nu găsim cum să răscumpărăm această dependență cu produse de calitate, solicitate pe piață și pe potriva cheltuielilor; dacă nu găsim soluții de autoaprovizionare cu propriile resurse energetice, atunci suntem inconsistenți ca entitate politico-economică. Alinierea la uniunile politico-economice încă nu înseamnă rezolvarea tuturor problemelor. Nimeni nu te va salva, dacă nu vei furniza stabilitate economică proprie. Exact așa cum nu poți intra într-o alianță militară doar pentru a fi protejat de toți ceilalți membri, fără ca tu însuți să furnizezi securitate pentru ceilalți, fără ca tu însuți să-i poți proteja pe ceilalți, să investești în apărarea colectivă.

Și, de vreme ce suntem la un (nou) început, probabil că și tema asta…

va urma