Povara talentelor

Trei, sau patru, sau cinci, sau cine mai știe câte alte talente zac nevalorificare, pentru că nici nu bănuiești că ai fost înzestrat, că ți s-au dat anume ție sarcinile pe care doar tu trebuie și ai potențialul necesar să le realizezi? Anume tu! Cu demnitate. Și până la capăt. Și mai trebuie să te grăbești… căci zilele omului sunt numărate.

Nenumărate sunt doar căile Domnului, precum şi talentele cu care a fost înzestrat acest om al neamului – Vlad Ioviţă. Ce alta a intenționat să ne arate talentată pictorița Valentina Rusu Ciobanu înfățișându-l pe aceeași pânză în trei ipostaze*?

Îngândurat, cum îi stă bine unui scriitor, cu fruntea plină de ridurile-rândurile prozelor, subiectelor sale… tăcut și nedumerit, plin de mirare dar cu ochii larg deschiși la tot ce se întâmplă în jur… sau poate furat de aceeași Sirenă?… dus cu ea departe în infinitul imaginației!

Îl vedem și din profil, privind regizoral la tot ce i se profilează în creația iminentă. Ori e cu privirea ascuțită spre cetatea Tighina, unde va filma viitorul film istoric despre Dimitrie Cantemir. Baricadat simbolic de nuiaua coviltirului, poate de huluba recuzitei, când insistent își căuta un paznic… revoltat și totodată împăcat cu situația zilei, cu stările ei, în căutare de istorioare ascunse, sau în căutările anevoioase ale sinelui? Sau altceva și mai profund?

Din al treilea punct de vedere – cel al balerinului, parând ușor, apăsat de povara întrebărilor existențiale, cu toată istoria cetății Tighina în spate… va persista în  vremi. Sau poate starea indusă de boala necruțătoare îl sfârteca deja pentru a ni-l răpi de printre noi, fațetă văzută de Valentina Rusu Ciobanu după, sau la trecerea lui în eternitate, pictura fiind realizată în ultimul lui an de viață? Și cămașa albă, și fața pământie, și mâinile adunate la piept – gest de împăcare și acceptare.

Vă pare mult? Vă pare puțin? Pentru un destin?

E mult pentru o viață prea scurtă, căci s-a născut în 1935 și a plecat de printre noi în 1983, la doar 48 de ani. Câte oare ar mai fi putut realiza? Ne întrebăm, regretându-l. Regretându-l, fără să vrei te întrebi: care-i calea de urmat, care-i calea corectă care ar lăsa urme de neșters, urme adânci în istoria neamului, a țării? Urme proaspete și mai vechi pentru urmașii noștri, urme care să-i călăuzească… Urme nefaste pe care să le ocolească. Urme pe care să călcăm atent, fără să le strivim, să le ștergem, ci să le adâncim, să le adâncim și mai profund, până se vor cimenta în conștiința noastră de neam, în rezistența noastră ca națiune.

Mihaela PERCIUN,

scriitoare, muzeograf, MNLMK