„Nu putea fi vorba de vreo colaborare”

Interviu cu academicianul Mihai Cimpoi despre „relația” sa cu KGB

– Stimate domnule academician Mihai Cimpoi, vi s-a propus vreodată colaborarea cu KGB?

Cred că vă dați bine seama că nu putea fi categoric vorba de vreo colaborare și de vreo propunere făcută vreodată. Am fost pe o altă parte a baricadei, așa ceva nu s-a putut întâmpla ca atare. După cum mi-am dat seama, din întâmplările cu securiștii oficiali (în cazul depoziției pe care a trebuit s-o dau despre Gheorghe Ghimpu, cu care am avut niște relații pasagere – mi-a dat niște copii făcute după cărți rare din Biblioteca „V.I. Lenin”; și în perioada mea de sancționare „administrativă”, când am fost de nevoie secretar literar la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, pe atunci Teatrul Academic Muzical-Dramatic de Stat „A. Pușkin”; când eram mereu prezenți în biroul directorului Ion Podoleanu, la repetiții și la spectacole), KGB-ul avea diferite semne de „colaborare”, printre care și „prietenia”, adică una mai inteligentă. Bineînțeles că am refuzat o astfel de „prietenie”.

– La 3 septembrie 2022, Igor Cașu, directorul Arhivei Naționale, a publicat pe pagina sa de facebook un mic fragment dintr-un raport al KGB din 1972, pe care îl reproducem alăturat în fotografie și în traducere: „După informațiile deținute de Comitetul Securității Statului (KGB), Cimpoi împărtășește o viziune naționalistă îngustă și influențează negativ tineretul de creație. Astfel, în timpul studenției la Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău în anii 1960-1965, făcea agitație printre studenți în favoarea trecerii scrisului moldovenesc la alfabetul latin, a orientării exclusive spre clasicii români, negând relațiile istorice și influența pozitivă a poporului rus asupra destinului poporului moldovenesc”, Piotr Civertko, președinte al KGB de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești”. Ce credeți despre conținutul acestui document?

Se poate deduce clar din document: KGB-ul nu doar constata acțiuni naționaliste, pe care le supraveghea, le trecea la catastif în dosare pe care le avea – cred – orice om de cultură, chiar în procesul lui de formare în anii studenției, ci și le bănuia ori le primea prin denunțuri, prin ceea ce se cheamă în termeni livrești delațiune (modul de existență al serviciilor secrete). Nu știu care – în viziunea KGB, acestui stat în stat, care îți determina destinul – erau considerate acțiuni naționaliste. Era o stare de spirit, o tendință generală de a păstra valorile noastre și de a pune accent pe ele (studierea clasicilor, revenirea la alfabetul latin, în care unii colegi își făceau însemnările la prelegeri, unii fiind detectați și pedepsiți pentru așa ceva, fenomenul „întoarcerii la izvoare”). Am fost un „șoarece de bibliotecă”, om de studiu, am organizat și manifestări culturale în cadrul Clubului Literar „Miorița”, am fost președinte al Cenaclului Literar „M. Eminescu” și al Societății științifice de la Universitate, care, bineînțeles, treceau drept „naționaliste” și erau supravegheate ideologic din strâns. Această activitate era de ajuns pentru a fi fost considerat „naționalist”, chiar de orientare proromânească, căci erau două naționalisme.

– De la bun început nota KGB pornește cu o caracterizare – sunteți învinuit de limitare națională, „influențând negativ tineretul de creație”. De fapt, ce făceați în 1972?

După cum v-am spus, studiam și organizam manifestări literare și culturale. Nu am organizat (nici nu se putea face așa ceva) acțiuni de agitație specială prin care să-i orientez pe colegii mei numai spre clasicii români (se citea și literatură rusă, în special Dostoievski, interzis în timp, și multă literatură universală, căci apăreau în orizontul nostru de așteptare Kafka, Proust, Hemingway. Nu putea fi vorba despre o agitație contra influenței poporului rus, deși ne stârnea îndoială expresia folosită des de unii profesori universitari „ajutorul dezinteresat al poporului rus” și eram porniți împotriva predominării cântecelor rusești în concerte.

Documentul se axează pe o constatare de fapt, dar și pe o mare doză de suspiciune. Evident că orice acțiune națională era tratată oficial ca o manifestare „naționalistă”.

– Cine v-au fost profesorii în anii de studii la Facultatea de Filologie a USM? Discutați cu ei la cursuri „probleme sensibile”?

I-am avut ca profesori pe Ion Osadcenco, care ținea și un curs special „Eminescu”, foarte apreciat de mine și de colegi, fiindcă purta în buzunar mereu un volum de Eminescu, din care ne citea versuri ce ne vrăjeau prin deosebita expresivitate, negăsită la autorii contemporani, pe Anatol Ciobanu, lingvist care se referea mereu la literatura română, pe Nicolae Corlăteanu, care ne citea de pe hârtie cursul său despre evoluția limbii literare și – pe un alt palier al plictiselii studențești – pe îndoctrinații Ion Racul, Constantin Dobrovolski, Andrei Borșci. „Problemele sensibile” le constituiau înseși prelegerile și discuțiile în cadrul seminarelor despre Eminescu, reabilitatul Titu Maiorescu, Coșbuc. În mod surprinzător, se ținea și un curs despre literatura română (de Boris Chiroșca), din care am aflat despre simboliștii Bacovia, Anghel, Ștefan O. Iosif și alți scriitori mai puțin cunoscuți.

– Abordați cu colegii Dvs., în afara orelor de curs, aceste probleme?

Abordarea se făcea, bineînțeles, în surdină, cu prudență, mai mult în biblioteci, căci promoția 1960-1965 a fost foarte studioasă dând mulți scriitori și oameni de cultură (Aurel Ciocanu, Ion Vieru, Gheorghe Ciocoi, Iulian Nicuță, Pavel Nică, Gheorghe Cutasevici, Lidia-Elizaveta Hlib, G.H. Matcin) și mulți profesori universitari și oameni de știință (Ion Melniciuc, Elena Caraștefan-Constantinovici, Nicolae Chiricenco), pedagogi (Vasile Dombrov, Valentina Băleanu, Gheorghe Mazilu, Valentina Băț, Parascovia Rusu).

– Exista o preocupare pentru chestiunea națională în rândul tinerilor în perioada Dvs. de studenție?

Sigur că exista, fie în forme latente, fie în forme manifeste, precum a fost cazul Leon Bâcu, sancționat prin picare la examenele de stat și prin „repartizare” precipitată „la țară”, precum a fost și cazul meu, refuzându-mi-se angajarea la revista „Cultura” și fiind obligat să semnez pentru funcția de învățător în satul Lingura, un cătun din raionul Cahul. Ion Vieru și Gheorghe Cutasevici, semnatarul acrostihului scandalos ROMÂNIA, scriau pe atunci poezii cu tematică pro unionistă.

– Vi se incrimina că vă orientați doar spre clasicii literaturii române.

Incriminarea s-a făcut permanent și faptul că am publicat un articol în revista „Nistru”, unde am fost totuși repartizat după terminarea studiilor prin intervenția lui Pavel Boțu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, și aprobarea cu „scrâșnire de dinți” a monstruosului ministru al învățământului, Evgheni Postovoi, care a inventat școlile mixte.

Se făcea în acea perioadă, încă mult timp, o delimitare netă (cum s-a făcut și cu busturile de pe Aleea Clasicilor în 1957) între clasicii români aprobați și desemnați spre editare de Brejnev, în anii în care a fost prim-secretar al Partidului Comunist al Moldovei (1950-1951) – Eminescu, Creangă, Alecsandri – și clasicii români considerați promotori ai ideologiei burghezo-moșierești – Caragiale, Rebreanu, Coșbuc.

– Ați negat vreodată deschis, așa cum vi se incrimina, în acea perioadă, „relațiile istorice și influența pozitivă a poporului rus asupra destinului poporului moldovenesc”?

Negarea a luat o formă mai conturată, fapt condamnat de I.I. Bodiul la o plenară a CC al PCM, care mi-a adus și o interzicere, timp de un an, de a publica în periodicele de la Chișinău (m-am deplasat, „șmecherește”, atunci la „Zorile Bucovinei” din Cernăuți), într-un articol despre Dimitrie Cantemir în Calendarul pe 1973, editat de Biblioteca „N.K. Krupskaia”, al cărei director era Gh. Cincilei (acuzat și el de naționalism de orientare proromânească). Mi s-a incriminat trecerea sub tăcere a marii prietenii dintre poporul rus și cel moldovenesc.

– Dacă erați atât de indezirabil pentru regim în 1972, cum de ați fost admis să candidați în Sovietul Suprem al URSS?

Venise „perestroika”, se schimbaseră modalitățile de a privi lucrurile, scriitorii se înrolau activ în procesele de Renaștere Națională (eram 20 de deputați-scriitori – opt în Congresul Deputaților gorbaciovist de la Moscova și 12 în Sovietul Suprem sau Parlamentul Moldovei); se striga pe stradă: „Scriitorii și poporul!”, Ion Vatamanu scria memorabilele „Ce vor scriitorii?”, Uniunea Scriitorilor se transformase într-o Cetate puternică ce dădea lupte „piept la piept” cu autoritățile, declarându-le blam și începând ofensiva definitivă pentru revenirea la valori, la alfabetul latin, la democrație și demnitate.

– Ex-președintele Petru Lucinschi a afirmat odată că adoptarea unei legi a lustrației ar lăsa RM fără intelectualitate și fără elită politică. Ce a urmărit Lucinschi permițându-și asemenea alegații?

Petru Lucinschi, supradenumit de noi „Lupcinschi”, a făcut mereu astfel de „alegații”, fiind obligat în calitatea de secretar al PCM cu problemele ideologice să lupte cu intelectualitatea, învinuind-o de multe „rele”, inclusiv de românizarea numelor: George (Meniuc), care de fapt a semnat în perioada interbelică cu acest prenume, Mihai (Cimpoi), eu deținând buletinul de naștere, eliberat în 1942, în care se scrie negru pe alb: MIHAI.

Cariera sa politică s-a construit pe delațiuni și intrigi, el îndemnându-mă odată să-i semnalez niște abateri ideologice ale colegilor mei. I-am răspuns expres că părerile despre operele scriitorilor le spun în articolele pe care le public și că nu pot avea (sic!) două păreri.

– Domnule Cimpoi, vă mulțumim pentru deschidere.

Interviu realizat Gheorghe Bâlici și Rodica Mahu