Adevărata iubire nu dispare niciodată

Dochiţa e resemnată. Din resemnare s-a măritat. Din resemnare a trăit ani buni. Era o adolescentă frumoasă când legase prietenie cu Visarion Petrovici, profesor universitar. Născut în satul lor de pe malul Nistrului, Visarion Petrovici toate vacanţele le petrecea la baştină. Atunci fiecare zi părea o duminică pentru Dochiţa. Ieșea cu caprele la păscut, iar profesorul îşi lua undițele şi pescuia cât era ziulica de mare în apele liniştite ale râului.

Acolo, la marginea satului, discutau despre filosofie şi sensul vieţii. Aceste discuţii o ajutau să se regăsească, să-şi facă ordine în viaţa şi în gândurile sale. Profesorul era un filosof şi un intelectual de excepție. Arăta respect şi bunătate pentru Dochiţa.

S-au dat în dragoste într-un lan de grâu

În ciuda celor 15 ani care îi despărţeau ca vârstă, se înţelegeau de minune. Au trecut mulţi ani de atunci, dar nici până azi Dochiţa nu poate uita cum Visarion Petrovici o învăţa că frumuseţea Universului se reflectă în străfundul sufletului omului ca într-o oglindă. Dar adesea această reflecţie este întunecată şi bântuită de furtuni pe care nu le poţi controla. Important este să fii iniţiat şi capabil să devii conştient de această reflecţie interioară.

La acea vreme, Visarion Petrovici nu era căsătorit, dar îşi dorea o căsnicie fericită. Frapat de frumuseţea adolescentei, după balul de absolvire a şcolii s-a dat cu ea în dragoste într-un lan verde de grâu. Tot atunci mentorul a îndemnat-o să meargă la facultate, nutrind în adâncul sufletului dorinţa ca s-o aibă de soţie peste câţiva ani. L-a ascultat. Îndrăgostită de el era şi Dochiţa.

Uitasem să vă spun, Dochiţa a rămas fără mamă când avea nouă ani. Taică-său s-a recăsătorit cu o rusoaică şi a plecat la ea în Rusia, iar copila a rămas cu bunica paternă. Bani pentru a o întreţine la oraş, clar, bunica nu avea. Visarion Petrovici îşi asumase această responsabilitate şi domnişoara se simţea fericită.

Nimic împotriva tinereții, prospețimii şi frumuseții. Când însă necuratul se amestecă în dragoste, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere. După o zi de naştere ce s-a serbat la catedră, acel ticălos s-a dovedit a fi o ticăloasă, o tânără lectoriță, care de mult îl plăcea pe profesor şi care a pus pariu cu o prietenă că o să-l aibă în pat în noaptea ceea.

Scopul a fost atins, iar a doua zi ştirea înflorită a ajuns la urechile Dochiţei. Biata de ea, când a auzit, s-a făcut albă ca varul, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. O durea. S-a închis în sine. Nu i-a cerut explicaţii, dar s-a înfuriat la gândul că omul pe care-l iubeşte o înşeală.

A rămas însărcinată

Era conştientă că trebuie să găsească o cale de a ieşi din situaţie, dar nu ştia cum. Cu colegele n-a dorit să se pună la cale, i-a scris unei verişoare la Harkov, Ucraina (era vreme de pace atunci). Peste două săptămâni, a primit răspunsul: „Poţi veni. O să te ajut să-ţi găseşti un loc de lucru bine plătit la noi la fabrică până va trebui să ieşi în concediu de maternitate”.

Dochiţa era însărcinată. Nu i-a spus bunicăi despre aceasta, dar a rugat-o, dacă Visarion Petrovici se va interesa cumva de ea, să nu-i spună unde a plecat, să se prefacă de parcă nu ar ști nimic. Nici profesorul nu ştia de sarcină, aşa cum nu ştia nici de planurile ei de plecare.

În bileţelul de adio i-a scris doar atât: „Cotite şi neînţelese sunt căile Domnului. Nu pot accepta trădarea, să nu mă căutaţi. Mulţumesc că m-aţi învăţat să lupt pentru lucrurile în care cred, să mă ridic împotriva nedreptăţilor”.

La Harkov o aştepta o altă dragoste. Verişoara i-a făcut cunoştinţă cu Pavlik, un nepot de-al soţului, care s-a lăsat cucerit de frumuseţea Dochiței. Nu l-a deranjat faptul că tânăra aştepta un copil. Şi aşa cum o îmbrăţişare şi un sărut pot vindeca o inimă rănită, resemnată, Dochiţa s-a căsătorit cu Pavlic.

Şi-au clădit căminul pe o relaţie de înţelegere şi respect reciproc. Fetiţa ce s-a născut a fost unicul lor copil. Mai mult nu s-a putut. Şi dacă Pavel împrăştia cu generozitate pentru soţie şi fiică cele două cuvinte „te iubesc”, apoi Dochiţei îi venea greu să le rostească, le ocolea, de parcă îi era teamă de ele.

Dar aceasta nu-l deranja pe bărbat. El îi oferea soţiei tot ce dorea. Când voia o rochie nouă, i-o cumpăra, voia să plece în vacanţă în satul de baştină, o însoţea. Sperase să ducă o viaţă liniştită de familie şi era mulţumit că avea liniştea şi pacea casei alături de Dochiţa…

Dar ce făcea Visarion? După citirea bileţelului lăsat de Dochiţa, îl cuprinse disperarea. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă. A plecat în sat la bunica iubitei, dar n-a putut afla nimic. Nu-și putea găsi locul. Își pierduse reperele…

Profesorul îndrăgostit ajunsese să nu mai suporte atmosfera de la facultate şi, la începutul anilor 90, a plecat din ţară. Nu la Sorbona sau Cambridge, ci la vila unui mare proprietar din Spania. Aici începuse să-şi dea seama că se bucură de singurătatea lui, care-i permitea să se dedice în totalitate pasiunii pentru grădinărit, ce venea încă din copilărie. Într-un fel, se regăsise. Ducea o viaţă retrasă, vorbind mai mult cu plantele decât cu oamenii. În faţa ochilor îi apărea permanent Dochiţa.

Câteodată, o surprindea în oglinda imaginației lui, cu priviri triste, care străbăteau din ochii ei frumoşi. Alteori o vedea vioaie, cuprinsă de dinamismul ei neobişnuit, aşa cum o văzuse prima dată în lunca Nistrului cu caprele la păscut. Vorbind cu plantele, de fapt, vorbea cu Dochiţa. Mergeau fiecare pe drumul lui, dar gândurile lor se intersectau în Univers.

Soțul moare, taina se dezleagă

Au trecut anii. De la acea despărţire Dochiţa nu l-a mai întâlnit pe mentorul ei. Ori de câte ori venea în sat, plămădea în suflet întâlnirea cu El, dar soarta le aşeza după rânduiala sa şi nu i-l scotea în cale. În anul când a murit bunica din Moldova, Pavlic s-a îmbolnăvit de cancer. După câteva operaţii, chimioterapie şi radioterapie, medicii sperau că bărbatul a învins boala. Dar, la puţin timp după aceea, s-a simţit din nou rău. A închis ochii vegheat de fiica Marina, pe care o crescuse şi o iubise ca un adevărat tată.

Fiica se afla la spital în calitate de tânăr specialist. În acea zi ea nu s-a clintit de lângă patul lui, l-a sărutat îndelung, dorind cu orice preţ să-l menţină în viaţă. N-a fost cu putinţă, s-a stins ca o lumânare. După înmormântare, mama a considerat că a sosit momentul să-i dezlege fiicei taina.

Cum stăteau îndurerate pe canapea, mama s-a ridicat, a intrat în dormitor, de unde s-a întors cu un plic. A scos din el o fotografie și i-a întins-o. „Cine e?”, a întrebat-o Marina cu glasul răgușit de plâns. „E… tatăl tău… care nu știe de existența ta.” Fata a făcut ochii mari, ochii ei frumoși verzi, așa ca ochii lui Visarion.

„Cum adică? Eu am un alt tată și tu nu mi-ai spus-o până acum?! Am un alt tată, care nici măcar nu știe de existența mea?!” Marina privea hipnotizată la fotografie, mâinile îi tremurau. „Semăn cu el foarte mult. De ce nu mi-ai spus până acum, mamă?! Unde e? Vreau să-l cunosc!” Mama s-a așezat lângă fiică, a cuprins-o și i-a înșirat toată povestea.

S-au regăsit în iubire

În vara următoare, Dochiţa a venit singură în Moldova. După ce a trecut pe la mormintele celor dragi, s-a dus în lunca Nistrului să se reculeagă. Surpriza a fost uimitoare – la fel ca în anii ceia din fragedă tinereţe, profesorul stătea cu undiţa în mână. Cuprinsă de emoţie, Dochiţa îl privea de la distanță şi se gândea: „Omul acesta m-a ajutat foarte mult. Mă simt mereu îndatorată faţă de el şi totdeauna îmi va fi drag. Îl voi iubi mereu.”

Tiptil, femeia a înaintat până la mal. S-a postat în spatele lui. Tremurând, a întins mâna și i-a pus-o pe umăr. Bărbatul a tresărit. Întorcând capul, a scăpat undița din mână, corpul i s-a încordat. A scuturat din cap de câteva ori, a închis ochii, i-a deschis iar.

„E vis, sau realitate ceea ce văd?”, a rostit în cele din urmă și s-a dat mai aproape de Dochița, lipindu-și buzele de ale ei. Apoi s-au așezat pe iarbă ca în anii ceia de neuitat, ținând-o strâns de talie. Ea și-a lăsat capul pe spate, rezemându-l de umărul lui. Tăceau amândoi. O tăcere care spunea mai mult decât vorbele. Au stat așa minute în șir.

Fără să scoată o vorbă, Dochița s-a desprins din brațele lui și s-a așezat alături. L-a privit cu duioșie. Bărbatul arăta senin și hotărât. „Am atâtea să-ți spun că nici nu știu cu ce să încep”, a zis el. „Și eu la fel”, a fost răspunsul ei. O zi întreagă au stat la umbra unei sălcii de pe malul Nistrului și și-au povestit.

Când Dochița i-a spus că are o fiică mare și deșteaptă de 23 de ani, Visarion a sărit ca fript în picioare: „Cum?!… O, dacă aș fi aflat atunci când ai plecat că erai însărcinată, făceam tot posibilul și imposibilul să te găsesc…” Tremura din cap până în picioare, ochii îi înotau în lacrimi.

Peste două zile a avut loc întâlnirea cu fiica, tot acolo pe malul Nistrului, unde s-au cunoscut părinții. Dar acesta este un subiect de o altă poveste. Adevărul e că, din acea clipă, o nouă poartă s-a deschis spre mai bine și pentru Dochița, și pentru Marina, și pentru Visarion.

Au marcat evenimentul cu o sticlă de șampanie în sânul naturii, la apa Nistrului. Ridicând paharul, profesorul a spus: „Dumnezeu ne iubește, nu a uitat de noi. După ce ne-a ţinut atâția ani în despărţire, iată ne-a dat libertatea să ne regăsim în iubire. Îţi mai aminteşti, Dochițico, ce ţi-am spus odată? Adevărata iubire nu dispare niciodată!”