„Muzica e un drept al fiecăruia. Compoziția și predarea se hrănesc una din alta”

Interviu cu Ana-Maria Fusu-Kommidi, compozitoare, pianistă, profesoară de muzică, SUA

Ana-Maria Fusu, fiica pictoriței Maria Mardare-Fusu și a actorului și regizorului Dumitru Fusu, s-a născut în R. Moldova. De la vârsta de cinci ani compune muzică, iar la nouă ani a publicat prima sa carte cu piese muzicale. Din anul 2001 e stabilită în SUA. Are 25 ani de experiență de predare a muzicii. Deține un studio propriu, Play Music Studios. Are în palmares numeroase compoziții muzicale. Este membră a Asociației Profesorilor de Muzică din California.

– Dragă Ana-Maria Fusu-Kommidi, nu mă pot obișnui cu gândul că ești pe partea opusă a globului pământesc. Ești departe, foarte departe. Cum, când ai ajuns în America?

Am aterizat în SUA pe 17 august 2001, pe la miezul nopții. Am venit ca mulți alții, ca studentă la universitate, în anul 2, sau cum se spune aici: as a Sophomore. Venisem să studiez la Universitatea Centenary College of Louisiana, unde preda profesorul meu de pian. N-am să uit niciodată prima mea impresie. Am aterizat în statul Louisiana, după 20 și ceva de ore de călătorie. Eram obosită, și aerul afară era cald și umed. „Cum am să respir eu aici?”, mi-a trecut prin gând.

– Cum e vremea acum la voi? Ce vezi pe fereastră?

Din 2004 locuiesc în California de Sud fiind uimită de climă. Aici e însorit mereu, dar aerul e bun, proaspăt. Vara aceasta e minunată, ca în poveste; încă n-a fost arșiță, deși ne cam trebuie ploaie. Pe fereastră văd multă lumină, dar și umbră pe acolo pe unde sunt copaci și tufe de trandafiri.

– În ce oraș locuiești? Ai un job? Sau ești liber profesionistă?

Locuiesc în orașul Yorba Linda, Orange County, situat pe malul Oceanului Pacific. Îmi scriu disertația și compun muzică. Am studioul meu propriu, predau muzica online. Studenții mei sunt de toate vârstele. Unii sunt în primele clase de școală, iar alții sunt deja la universitate. Puteți găsi informații despre studioul meu pe website-ul www.iplaymusicstudios.com

Inițial, am avut un oficiu în alt oraș, cam la 40 de minute distanță cu mașina. Dar în perioada pandemiei provocată de Covid a trebuit să-mi transfer toată activitatea online. Mi-a plăcut nespus astfel de predare și am făcut-o permanentă. Tema disertației mele de doctorat este „Experiențele și strategiile pedagogilor privați în lucrul lor cu elevii din clasele primare“. Scopul doctoratului meu e să propun ceva sistemului de învățământ. În SUA educația muzicală primară în școli cam lasă de dorit și e bazată, în mare parte, pe educația privată.

– Ce este muzica, în viziunea ta?

În afară de faptul că e cea mai înaltă disciplină și cea mai profundă filosofie, este și cea mai ecologică profesie.

– Discipolii tăi își aleg profesii în domeniul muzicii?

Copiii în America nu sunt foarte grăbiți să-și aleagă o profesie. Se întâmplă să se înscrie la colegiu cu gândul la o profesie, însă la absolvire sunt atrași de o altă profesie, iar cariera și-o fac în cu totul alt domeniu. De fapt, și profesiile se schimbă, în funcție de necesitățile vremurilor de azi.

Eu prefer să predau muzica la nivel sistematic. Sunt de părerea că și un talent mare, la fel ca și unul mai mic, are nevoie de o bază teoretică și practică. În orice caz, muzica e un drept al fiecăruia, și e necesară pentru educația generală a unui om.

– Ce pian ai, ce marcă? Unde l-ai procurat? Cum suportă vecinii exersările tale la pian?

Am două piane. Unul electric, care-mi place foarte mult, și e sus, în una din camere, și al doilea este un baby grand Kawaii care e plasat în salon. N-am avut niciodată probleme cu vecinii în această privință. Dacă e noapte, mă folosesc de pianul electric și căști, astfel nimeni nu aude, doar eu. E convenabil să fii muzician în secolul nostru! Suntem ajutați de tehnologie.

– Care e raportul soțului tău cu muzica? Unde v-ați cunoscut? Ce preocupări are?

Soțul meu, deși inginer de profesie, e un mare admirator de artă. Mai mult ca atât, are gusturi alese în muzică și câteodată mă mira cât de bine și constructiv își articulează părerea. Într-un fel, soțul meu e primul meu critic de artă.

Ne-am întâlnit în 2017. Lucram în același oraș de cel puțin zece ani. Și el, și eu veniserăm în SUA la aceeași vârstă, chiar în același an. Dar nu știam unul de altul. Ambii am fost solitari mult timp, înainte de a ne întâlni… Cred că avem multe în comun.

– Încă din copilărie, de la cinci ani, compui muzică, am ascultat fascinați piesele tale. Acum, la vârsta maturizării, care sunt compozițiile, lucrările tale cele mai importante?

Toate compozițiile mele sunt importante și țin la toate. Vorba americanilor: everybody has a story. Mă gândesc că compozițiile mele sunt ca o hartă a vieții. Unele sunt mai duioase, altele mai viguroase.

– Cum îmbini activitatea de profesor, cu creația?

Cred că predarea și compoziția se hrănesc una din alta. Am crescut și am devenit muzician mult mai bun anume datorită predării, iar succesul de pedagog e strâns legat de performanțele în domeniul compoziției. Organizarea și eficiența pe care le obțin ca rezultat al predării sunt benefice creativității.

– Cum te descurci cu treburile gospodărești? Te ajută soțul? Poți spune că ești gospodină? Sau asta în America nu contează?

Cred că o bună organizare a treburilor gospodărești contează oriunde, inclusiv în SUA. Eu cred că sunt gospodină, dar n-am să câștig vreo competiție în chestii gospodărești. Eu fac doar treburile necesare. Îmi place să mă porăi prin bucătărie și să gătesc, dar de asta se ocupă mai mult soțul, Raghu.

– Ce ai văzut în India (patria soțului tău)? Ce a fost pentru tine absolut nou? Punctul roșu de pe frunte nu-l porți mereu, ci doar în rare ocazii? Ce înseamnă pentru tine acest punct roșu?

India e absolut fascinantă. În copilărie eram obsedată de poveștile din colecția 1001 de nopți. India se asociază în sufletul meu cu lumea din aceste povești. Soțul meu e dintr-un sat de lângă Hyderabad – un oraș mare și aglomerat, dar plin de farmec prin arhitectura sa și prin cultura Mughal. Când am fost în piața din centrul orașului Hyderabad, m-am simțit în una din poveștile din 1001 de nopți. Cât despre punctul roșu… nu prea știu ce înseamnă, și mi-am dat seama că nici indienii nu știu exact. Unii spun că acest punct te păzește de deochi, alții că e semn de căsnicie, alții ca e binecuvântare. E un obicei din religia indienilor. Cred că şi în cultura noastră religioasă există lucruri asemănătoare.

– Ce mâncați de obicei?

Ne sfătuim ce mâncare să facem. Desigur că 90% din ea e indiană! Mie îmi place orice pregătește soțul, iar lui îi plac salatele mele vegetariene.

Într-un fel, arta culinară indiană seamănă cu cea moldovenească prin sosuri, care în India sunt numite „curry”. Marea deosebire dintre bucatele indiene și cele moldovenești este că cele moldovenești sunt mai grase, și mult mai sărate. În Moldova se mănâncă multă carne. Indienii sunt mai mult cu lintea și legumele. Ei folosesc o paletă mult mai bogată de mirodenii, acestea au efect medicinal benefic.

– Aveți trei câini. Care e numele lor? De unde vine dragostea ta pentru animale?

Câinii noștri se numesc Matilda, Paris și Betsi. Am adoptat-o pe Matilda cu mulți ani în urmă, ea i-a născut pe Paris și Betsi. Sunt foarte norocoasă de așa prieteni. Am mai adăpostit încă un cățeluș, Poochon, soțul se gândește să-l adoptam și pe el. El l-a numit Bo.

Dragostea mea pentru animale s-a născut odată cu mine, și a fost exprimată prin muzică și ea. Una din primele mele improvizații se numea „Cățelușii pe Toloacă” și este legată de Copilăria mea scurtă, dar frumoasă pe care am petrecut-o în Parcova, satul natal al Tatălui meu.

– Crezi că ți-ai împlinit „visul american”?

„Visul american” e o iluzie a imigranților. De regulă, după câteva săptămâni de trai în SUA, apar alte vise, și așa mereu. Pentru un om visurile copilăriei contează mult mai mult.

– Cum se simte mama ta, pictorița Maria Mardare-Fusu, când vine în vizită la tine, în America?

Mama e la fel de uimită de America și de viața de aici, ca și mine. Îmi place s-o am lângă mine, și să-i arăt lucrurile care-mi plac. Cred că se simte bine fiindcă, de fiecare dată, pictează lucrări frumoase pe care le admirăm cu toții. Mama mea e o fire foarte artistică și tare curioasă – o combinație nemaipomenită. Ea mă inspiră și pe mine să încerc lucruri noi.

– Cum reușești să fii mereu cu zâmbetul larg pe față?

Sunt o fire optimistă, dar zâmbetul îl datorez Americanilor. E ceva foarte simplu. Țin minte cum în primele săptămâni toți îmi spuneau: „Smile! You Look So serios!” („Zâmbește! De ce ești așa de serioasă?”). Asta m-a ajutat. A zâmbi înseamnă a avea curaj și a crede în bine.

– Ce amintiri din Moldova sunt pentru tine obsedante?

Mi-i dor de Moldova, dar cred că am regăsit-o cumva, aici, în SUA, când mi-am dat seama că nu suntem foarte diferiți de americani. Amintirile mele cele mai obsedante sunt legate de viața de la țară, din satul Tatei, Parcova, de când încă nu știam de America. Sunt amintiri de până la vârsta de șapte ani. Colindam satul în lung și-n lat, mă jucam și nu aveam nici o grijă. Până acum, mă văd în vise mergând pe drumurile prăfuite ale satului. O parte din mine, tot acolo a rămas.

– Ce se știe despre Moldova în orașul tău din California?

Cred că toată America privește spre Moldova cu îngrijorare. Se aude de Moldova la știri. Într-un fel, războiul din Ucraina a ridicat Moldova în ochii lumii. Cu toții suntem impresionați de dârzenia și de conducerea cumpătată a președintei Maia Sandu și a prim-ministrei Natalia Gavriliță.

– Când vii în Moldova?

Sper să venim cu soțul vara viitoare. Deosebirea mare dintre mine și soțul meu e că lui îi place să călătorească, iar mie, nu prea. El e foarte dornic să vadă Moldova să se întâlnească cu familia și prietenii mei. Neapărat vom veni!

– Mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm!