„Tânjesc și mă jeluiesc…”

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomaco.

24.10.1974

Mariș, salve!

Încep… Crede-mă, tânjesc! Tânjelcuiesc cumplit. Nu stă bine unora ca noi să facă asemenea mărturisiri (îți amintești „Pisica în ploaie” a lui Hem(ingway)?, dar Zamfira (Zamfira mea, desigur!) îl înțelege pe Serafim și rostul bouțului? Au ba? Am trecut azi de două ori pe la poștă… căci peste noapte… nu știu de ce… te-am visat… în chip de japoneză! Jur, de japoneză!.. Ca să vezi! Muncesc; muncesc asiduu… Azi m-a vizitat un amic și a rămas uimit: „Și la șase seara muncești?”. „Păi, ce să fac? E singurul mijloc de a uita de toate…” După care, la un moment dat, mă întreabă fățiș: „Spune-mi, de ce lumea nu are ochi să te vadă? Când vorbesc despre tine într-un cerc restrâns, se arată plini de admirație și respect… Și îndată ce vine vorba să-ți rostească numele cu voce tare într-o adunare obștească, în presă sau la editură – pe loc se iscă un zid de vată de netrecut: numai tăcere și înstrăinare… Ce-i la mijloc? O frică biologică? De unde vine? Sau îndărătul acestor admirații și respect se ascunde altceva? Că doar nu ai supărat pe nimeni niciodată…”. Bineînțeles, bănuiesc. Bănuiesc, ba mai mult decât atât. Mă și aștept și accept acest lucru ca pe un dat și ca pe ceva firesc… Și mă apucă tristețea… Mă simt abătut și întristat, dar îmi spun: „Și ce dacă? Ăștia suntem noi! Nu ne dăm bătuți… De-ar fi fost Marina aici, te-ai fi plimbat cu ea o oră și jumătate și toate necazurile ar fi dispărut ca prin farmec…”. Sunt în căutarea unui cuibușor pentru tine, să poți veni în vizită. Am sunat-o pe Zoia Mihailovna, am rugat-o să-ți transmită salutări și… să-ți amintească să mă suni… De atunci țin telefonul pe birou… Dar… nimic!.. Pesemne, bătrânicăi i-o fi scăpat din memorie rugămintea… Ai primit scrisoarea mea? Ce mai fac ai tăi? Cum o duc Andrușca, mama? Cum se face că ai „ratat” termenele de „plecare” și „sosire” la Koktebel și Simferopol? Pare-se, îmi ascunzi ceva, bagă de seamă!… Nu mai pot scrie – e trecut de unsprezece și jumătate și am avut intenția să-ți împărtășesc mai multe „gânduri deștepte – de-o vorbă, acum m-am adâncit și mai mult în „Orient” – concomitent cu înflorirea culturii Greciei, în China era epoca celor „100 de filosofi”, îți imaginezi? Un mister pentru Istorie; cum e posibil să apară paralel pe Terra astfel de focare ce nu au nicio legătură între ele și totodată să fie preocupate de aceleași probleme? Și multe altele… Când voi fi într-o altă stare de spirit, îți voi dezvolta ideea: „Ce este individualitatea în cultura occidentală, și care este paradoxul acestui concept în civilizația funcțională-tehnocratică modernă și ce este „individualitatea” în Orient? Conceptul de „individ substanță” – transformat în „individ ca relație”. Apropo, Knecht înclină mai mult către noțiunea orientală a „individualității” – Slugă, și nu…”

Dar despre astea, altă dată… Nu-ți fie lene, scrie (Te sărut de noapte bună, în totală abstinență socratică și încă o dată… Nu uita, „-che” este un sufix de origine greacă în limba noastră…)

V.V.

P.S. Da, caut intens „Stenografia rom.”, cum dau de ea, ți-o trimit. Încă o dată, cu mult drag…

V.

Rubrică susținută de Cezaria VASILACHE, MNLMK