Soarta, arta și Poarta/Roland Vieru – 75 de ani de la naștere

Acolo, în lumea stelelor, pe Câmpiile Elizee, cineastul, sculptorul, artistul lemnului Roland Vieru împlinește 75 de ani. În vremea lui pământeană, cu noi, printre noi, ultima oară am discutat pe 20 aprilie, cu mai bine de o săptămână până la Paștele din 2019. La telefon, auzeam o voce obosită, răsuflând greu. Brusc, interlocutorul de la capătul firului zice: «Mă iartă că vorbesc cam greu, am cancer…». Am auzit bine? Vocea nu o recunosc. «Cine vorbește?» «Cum, nu mă recunoști?!… Sunt Vieru… Roland…» Vai de mine! Minunatul om, cu care ne-am împrietenit încă în adâncile noastre tinereți!

Ca într-o tulbure magie declanșată de urgie, prin fața ochilor minții îmi trec scene din junețe. Iată una din nopțile feerice, de vară chișinăuiană, când Roland, cu cineva dintre actorii reîntorși de la studii din metropola sovietică (pare-se cu Vlad Druc) și cu pictorul Lică Sainciuc cântau, trio, șlagăre de-ale, pe atunci, răvășitorilor de ordine muzicală mondială „Beatles”. Țin minte că, pe strada Alexandru cel Bun, nu departe de Casa actorului, se deschisese ferestruica unui apartament de la demisol, în rama căreia apăru chipul zâmbitor al unei tinere, căreia bravii mei prieteni îi dedicau serenadele hiper-moderne ale celebrilor interpreți britanici, iar, spre norocul nostru, prin preajmă nu se afla vreo patrulă de miliție. Tineri și bine dispuși, ei, prietenii, oarecât mai avansați în buna dispoziție, dat fiind că erau știutori de ceva engleză, ca să cânte „Beatles”, eu rămânând în minte doar cu șlagărele unor somități franceze ale acelor vremuri. Ce știam, aceea fredonam, cu voce tare sau în gând.

Și iată, în acea zi de 20 aprilie 2019, Roland se interesează de o melodie, pe care am tot ascultat-o împreună la picupul din atelierul moștenit de la tatăl său, marele pictor Igor Vieru. „Cum îi spunea compozitorului… sau interpretului?… Moscovici, parcă…” Eu îmi amintesc de melodie și îl îndrum să o caute pe google-YouTube. „Dar să nu mi-l dea pe Moscovici-naistul, de la Chișinău…”, zice. În fine, îmi amintesc că interpretul e Jean Moscopol. Iar melodia căutată e „Ce-i românesc nu piere niciodată”. O găsește, îmi telefonează, comentând printre altele: „Ah, câte nopți am pierdut eu degeaba, ascultând Europa liberă”… Vreau să-l întreb de ce „degeaba”, dar îmi dau seama că i-a scăpat involuntar. Mai întreb: „Roland, ce ai, ce ți s-a întâmplat?”. El: „Eh, să lăsăm asta. Sărbători fericite”.

Roland Vieru a plecat pe 30 iunie 2019, pe 10 august curent ar fi împlinit 75 de ani. Cu alte împliniri ale talentului și muncii sale de dezvăluire a frumuseții și nobleței tăinuite în măreția lemnului cel fără de moarte, cu alburnul cu zeci și zeci, uneori cu sute de inele ce marchează vârsta arborilor. Îmi trec prin fața ochilor ornamente superbe dăltuite în tulpinile falnice, care aveau să devină stâlpi de porți deschise a bun venit. Una din acele minunate porți izvodită din firea, dalta și arta lui Roland Vieru e cea de la Cernoleuca, de la casa părintească, transformată în muzeul dedicat celor doi irepetabili artiști, tatăl și fiul, instituție gospodărită de doamna Emilia, soția bunului nostru prieten, care acum, poate, la cei 75 de ani ai săi, privește îngândurat porțile raiului, cumpănind dacă ar mai fi de făcut ceva, de intervenit ici-colo, întru remodelarea unor detalii în ornamentarea lor. Bineînțeles, intervenții cu aprobarea îngerilor.

Leo Butnaru