Memoria ca act de justiție în jurnalele „Eu și lumea” de Alexei Marinat

823
0
Alexei Marinat în anul 1944. Fotografie din arhiva Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, nr. de inv. 1947

Proza memorialistică constituie unul dintre cele mai exploatate domenii din activitatea lui Alexei Marinat, subliniind astfel nevoia posterității de a înțelege cum s-a configurat relația dintre individ și stat în perioada comunistă. Jurnalele intime Eu și lumea îi dau memoriei puterea de a săvârși un act de justiție, pe care justiția însăși întârzie să-l săvârșească prin condamnarea totalitarismului de factură stalinistă.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

La început, au fost trei caiete cu însemnări de peste 400 de pagini, intitulate Eu și lumea, care conțineau notițe din perioada 30 decembrie 1946 – 27 mai 1947. Anume aceste caiete, scrise în perioada studenției, au condus la arestarea și la condamnarea lui Alexei Marinat la 10 ani de detenție. Astfel, el este deportat în Siberia, în lagărul special nr. 7, codificat „Ozerlag” din orașul Taișet, regiunea Irkutsk, unde și-a petrecut șapte ani din viață, fiind eliberat în 1954. Din biografia celor trei caiete, reținem că au fost confiscate chiar în ziua încătușării, iar recuperarea lor din arhiva securității a fost posibilă abia la sfârșitul anilor ’80. Luând calea tiparului, mai întâi, în revista Nistru (nr. 3, 1988), apoi în culegerile Scrieri alese (1991), Eu și lumea (1999; 2017), Călătorii în jurul omului (2004), cele câteva secvențe făcute publice au intrat în conștiința colectivă sub forma unor probe ale crimelor ticluite de mașinăria sovietică împotriva umanității.

Jurnalele radiografiază pulsațiile unui timp încremenit în teroare și fărădelege, la care tânărul Alexei Marinat nu putea să rămână indiferent: „În lumea aceasta, unde la fiecare colț de stradă sunt ignorate drepturile omului, demnitatea omenească, unde la fiecare pas sunt încălcate legile, unde se strigă despre legi, dar nu se respectă, unde totul se vinde şi se cumpără, unde sunt batjocoriți şi statul, şi legea – este greu să nu strigi: reprezentanți ai legii, de ce mai purtați uniformă?! 26 martie 1947”. Într-o altă însemnare, autorul semnalează existența statului ca structură duală: „După părerea mea, orice stat are două ipostaze ale existenței sale. Una este fața, şi alta dosala. Nu încape nicio îndoială că aşa stau lucrurile. Statul are grijă de fața sa: şi-o arată, o propagă cu toate mijloacele disponibile – presa, radioul, literatura. Dar cât de mult se deosebeşte dosala de ceea ce numim față! Dosala sunt subsolurile, închisorile, lagărele, activitatea miliției, a NKVD-ului, MGB-ului şi a tuturor organelor de securitate cu anchetările, bătăile, schingiuirile, torturile, celulele, carcerele, omorurile premeditate… 24 aprilie 1947”. Despre fața nevăzută a statului sunt și secvențele în care se descrie epidemia de tifos sau foametea din ’46-’47: „Astăzi mi s-a povestit cum pregătesc oamenii mâncare în satele Moldovei. Dezgroapă mormintele de animale, scot oasele. Le taie în bucăți mai mici, le macină şi le fierb cu sare. Felul doi: crupe fierte, făcute din hlujeni de păpuşoi. Taie încălțămintea, opincile, în bucăți mai mici, şi le fierb. Taie copaci, fac rumeguş şi îl fierb… 24 martie 1947”.

Povestea jurnalelor Eu și lumea nu se oprește însă la însemnările din perioada studenției, ci continuă, așa cum mărturisește însuși autorul, și în perioada detenției. Din evocările lui Alexei Marinat, reținem o modalitate inedită de a consemna realitățile din închisoare și anume scrierea „în memorie”, or deținutul nu avea nici hârtie, nici creion și era nevoit să țină minte toate istoriile și portretele, pentru a le putea dezvălui ulterior drept mărturie a ororilor la care a fost martor. Peste ani, în 1989, autorul le-a publicat fragmentar, în formă de nuvelete, în nr. 6 al revistei Nistru, intitulându-le Crâmpeie din vâltoarea vremurilor.

A treia etapă din viața jurnalelor intime Eu și lumea începe cu 1 octombrie 1956. Din aceste caiete, Alexei Marinat a publicat câteva fragmente, spicuiri, momente și nuvelete în volumele de proză documentară menționate supra. Iată ce își amintește autorul despre ziua în care a reluat scrierea jurnalului: „Când am venit acasă și am scris prima frază în jurnal, m-am gândit: n-o fi fost oare niște semne căderea acelor frunze care îmi întretăiau calea? Și atunci mi-am zis: de ce încep eu iarăși acest jurnal pentru care am avut de pătimit? Cine are nevoie de el și la ce mă poate servi, în afară decât să-mi aducă neplăceri? […] Cui să mă spovedesc că acea zi de 1 octombrie 1956, când am reluat jurnalul «Eu și lumea», a fost atât de frumoasă, dar și de care mi-a fost frică și, după ce am descris cum aterizau frunzele, plutind în văzduh întretăindu-mi calea, voind să mă oprească parcă pentru a-mi spune ceva?”. Toate aceste întrebări își găsesc răspunsul în reflecțiile scriitorului despre rostul jurnalului: „Jurnalul mă mobiliza să fiu mai atent la ceea ce se face în jurul meu, ce se întâmplă cu Natura când temperatura scade până la minus 60 de grade. Jurnalul era ca un ultim chibrit în taiga… […] Sunt lucruri de care te îndoiești, sunt lucruri pe care nu le poți spune în glas, sunt lucruri pe care abia le pipăi, sunt visuri, sunt visări, sunt sentimente care ți-au stârnit admirația, iar peste câteva zile ți-e rușine de ele… Toate acestea pot încăpea numai în jurnale. În memorie nu pot fi reținute mult timp – se spulberă, se șterg, dispar fără urme”.

Fiind concepute pentru a lăsa o urmă, jurnalele Eu și lumea de Alexei Marinat pot fi abordate nu doar ca texte reprezentative pentru memorialistica detenției, dar și drept o probă într-un eventual proces de condamnare a crimelor regimului stalinist în Basarabia. În acest sens, documentele păstrate în colecțiile Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” și în arhiva familiei Marinat, îngrijită de fiul scriitorului, ar putea furniza detalii importante despre relația dintre individ și regimul comunist.

Natalia HARITON,

cercetător științific superior, MNLMK

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE