Așteptând deznodământul

Dintr-o anumită perspectivă, una cunoscută, ca să nu zic istorică, treburile merg bine, chiar excelent. În ce mă privește, n-am putut să prevăd o asemenea întorsătură năvalnică spre bine, cel puțin în zilele vieții mele.

Este adevărat: când te gândești ce urmări comportă acest „excelent”, când socotești câte vieți, Doamne ferește!, va lua, nu-ți vine deloc să pui în balanță foloasele și dezavantajele sale. Însă acest lucru este necesar, el trebuie făcut. Fiindcă este inadmisibil să trăiești doar cu clipa efemeră a zilei de azi.

În același timp, nu poți să nu te bucuri de beneficiile unei bune vecinătăți atât în relațiile cotidiene, de la om la om, cât și de cele interstatale, însă există aici niște detalii, niște împrejurări care solicită răbdarea așteptării. Ucraina a fost și rămâne o țară profund rusificată. De-a lungul a aproape patru veacuri, Moscova s-a preocupat de rusificarea ei. Și a urmărit acest obiectiv cu atâta metodă, perseverență și iscusință încât dacă scopul ei ar fi fost altul, cheltuind această energie pentru construcția de drumuri, să zicem, atunci astăzi, pe teritoriul imperiului toate drumurile ar fi fost asfaltate, nu ar fi rămas nici măcar un singur drum de țară.

În vremea țarilor, au fost date circa 200 de ucazuri care interziceau oficial tot ce este ucrainean, iar în cea sovietică – unul neoficial. Neoficial, dar atât de eficient încât rămânea o nimica toată ca ucrainitatea să dispară cu totul.

Topirea unui neam în altul se numește asimilare. Nimic nu înlesnește mai mult acest proces ca bunele relații între nații. Cred că cititorul a înțeles ce am în vedere. Dacă acceptăm teza că supraviețuirea, dăinuirea în istorie este pentru ucrainitate o cauză supremă, atunci trebuie să recunoaștem că orice fricțiuni între Rusia și Ucraina lucrează în folosul… cui? Al amândurora! Orice vântuleț mai rece ce se iscă între ele amintește Rusiei că ea nu e Ucraina, iar Ucrainei – că nu e Rusia.

Dacă Rusia, care față de Ucraina este cu mult mai puternică sub toate aspectele, îndeosebi în privința solidității statale, ar fi manifestat mai multă generozitate decât s-a obișnuit să arate, din ucrainitate n-ar fi rămas nimic. Ucraina ar fi tratat Rusia cu aceeași bunăvoință și aceasta ar fi fost pierzania ei. O democrație rusă veritabilă ar fi făcut din Rusia un obiect atât de adorabil încât Ucraina, oricât de mult și-ar fi dorit, nu ar fi fost în stare să-și conserve ce a mai rămas din specificul său național. Dar, în cazul nostru, această dorință nu are acum de unde veni.

Aici, am ajuns chiar în miezul problemei.

Rusia vrea și-și dorește cu îndârjire să redobândească Ucraina, pe care să o dizolve în sinele ei. Dar pentru aceasta ea nu e în stare să facă un lucru fundamental: să fie empatică, atrăgătoare, adică să devină un spațiu al capitalismului democratic modern și al libertății în lume. Vedem astăzi aievea cum Kremlinul părăsește definitiv această cale.

De ce procedează astfel? Fiindcă libertatea ar trezi la viață sentimentele naționale ale popoarelor neruse și le-ar însufleți să-și zidească propria viață național-statală. Destrămarea ulterioară ar fi inevitabilă. „Luați-vă atâta suveranitate câtă puteți duce!”, așa parcă le-ar fi spus rușilor primul lor președinte. Cel de al doilea e înfricoșat că aceste popoare tocmai așa vor și face. Vor încerca a doua oară, dacă din prima n-au izbutit. Starea de libertate ar pune cruce pe ce a mai rămas din Imperiul rus. Iată ghemul, iată nodul pe care încearcă să-l dezlege capetele luminate din Rusia. Asemenea minți, asemenea oameni există în această țară. „De-am fi ceva mai umani, de am avea un stat de factură occidentală, Ucraina ar fi din nou a noastră, rosienească, și, peste puțin, rusească până-n măduvă. E un adevăr, dar, din păcate, dacă facem așa, nici noi, nici ei nu vom avea răgazul să ne bucurăm de norocul ce a dat peste noi: nu vom mai avea imperiu”, presupun ei.

Cam așa am putea pricepe noi gândul ascuns al strategilor ruși. Un gând statalist, mustind de cinism imperial, dar și de conștiința abia percepută de totală deznădejde, de impas total al cauzei ruse. Aceasta e eterna, neagra tristețe rusească. Un nod pe care nu-l poate dezlega nimeni printr-un efort rațional. Ghemul se va descâlci singur, fie printr-o mobilizare a propriei voințe, fie printr-un capriciu al istoriei.

Iar putinismul, cu cât se dedă mai mult răutăților și nebuniei, cu atât mai mult apropie marele deznodământ.

26 februarie 2022,

Traducere de Igor Nagacevschi

www.svoboda.org/a/pered-razvyazkoy