„Și azi aș merge să-mi apăr țara”, afirmă Ion Paladi, veteran al războiului de pe Nistru

848
0

După ce s-a început războiul la 2 martie 1992, numit oficial „pentru integritatea și independența Republicii Moldova”, Ion Paladi, pe atunci șofer de troleibuz la Chișinău, venea împreună cu alți tineri în Piața Marii Adunări Naționale și se interesa de tot ce se întâmplă pe câmpul de luptă. Dorea să ajungă pe poziții, acolo unde se lupta cu trupele regulate ale armatei a 14-a a Federației Ruse, cu gardiștii și cazacii, dar, așa cum ne spune eroul nostru acum, nu putea să meargă „înarmat cu un harag”. S-a dus la SIS și s-a înrolat benevol pe 9 martie într-un grup cu destinație specială, lăsându-și acasă soția cu un băiețel de câțiva anișori.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Cu Ion Paladi m-am întâlnit pe malul lacului de la Bumbăta, Ungheni, pe care îl arendează, unde mi-a istorisit amintiri dintr-un război nedrept și inegal, mărturiile sale fiind un document de certă valoare istorică și pur omenească pentru toți cei interesați. La vreo 20-30 de metri de mal, o căsuță mică, unde se adăpostește paznicul, vânătorii și pescarii pe vreme rea, numită „Casa vânătorului”, este ceea ce a mai rămas dintr-o frumoasă construcție. Din spusele lui Ion, fostul primar a ridicat-o, iar actualul, „pentru că nu avea actele în regulă”, a dat ordin să fie demolată. Au sărit oamenii și au apărat-o, dar tot s-a reușit să se dărâme un perete și acoperișul. Așa își începe povestirea participantul la război, după care începe să-și depene amintirile.

Prima luptă

Am făcut armata la sovietici, în Gruzia, și fiind acolo „captiorșcik”, adică șef de depozit, am avut posibilitatea să încerc toate tipurile de armament destinat infanteriei. După o scurtă pregătire, de câteva zile, am mers în prima mea luptă, unde s-a nimerit să zboare gloanțele de nu te puteai ridica de la pământ. Era pe lângă Plop-Știubei, în Valea Verde, și vreo câțiva camarazi care nu reușiseră să se retragă au avut nevoie de focul nostru de acoperire pentru a putea scăpa cu viață.

A fost botezul meu de luptă, când am tras o sperietură bună, dar, după câteva zile, mi-a trecut și chiar m-am deprins. Atunci, în prima mea luptă, eram în uniformă nouă și, după ce ne-am retras cu bine, colonelul m-a oprit și m-a rugat să-i dau chipiul de pe cap. Observase o gaură în el, deasupra frunții, iar o altă gaură avea în partea din spate, pe unde ieșise glontele. Putea fi prima și ultima mea luptă, dar am avut noroc și am scăpat”, îmi spune Ion.

O armă la doi și cazuri de trădare „de sus”

Participantul la război îmi povestește cum, la început, o armă automat sau un pistol revenea la doi polițiști, cum au tras lunetiștii separatiști într-un bătrân și în nepoțica sa când aceștia treceau Nistrul cu o barcă și i-au omorât pe amândoi, cum au venit gardiștii cu un camion „Ural” și au început să împuște direct spre satul Puhăceni, în casele oamenilor. După ce i-au gonit însă, gardiștii nu au mai avut îndrăzneala de a merge direct pe șoseaua Grigoriopol – Tiraspol.

Despre cazurile de trădare „de sus” Ion Paladi îmi relatează două întâmplări, care, după 30 de ani, zice el, ar putea deja să fie cunoscute. „Odată, am mers vreo 39 de kilometri pe jos până dincolo de Dubăsari, cu tot grupul nostru. Aveam misiunea să distrugem 12 BM-uri, niște rachete care erau îndreptate spre Chișinău. Am mers doar noaptea, pe arătură, prin vii și livezi. Când am ajuns însă acolo, nu mai erau. Am aflat de la un localnic că au fost evacuate cu vreo patru ore înainte de venirea noastră și că au fost duse spre Dubăsari…

Altădată, dinspre Comrat, știam din informații precise, se aștepta deschiderea unui al doilea front. A plecat încolo „o ambulanță” cu vreo 12 oameni de ai noștri care trebuia să pună mâna pe organizatori, dar acolo erau deja așteptați. Au fost întâmpinați cu foc de mitraliere și au murit pe loc patru oameni: o doctoriță din Căușeni, șoferul și încă doi voluntari. Restul au fost închiși și torturați până nu am amenințat cu toții că lăsăm frontul și mergem la Comrat. Abia atunci le-au dat drumul, dar i-au ascuns, să nu-i vadă lumea”, îmi mărturisește veteranul de război.

Era iadul pe pământ, nu alta!”

De la o întâmplare la alta, aflu că grupul lui Ilașcu, care a scăpat cu mare greu de la Tiraspol, a fost unit cu grupul lor, că au stat la o masă și au fost împreună în două operațiuni de luptă. „Noi treceam dintr-un loc în altul și ne băgam pe pozițiile de luptă. Apăream pe neașteptate și le dădeam bătaie separatiștilor, după care ne retrăgeam. Am avut însă și momente foarte grele, când am scăpat cu greu. La Chițcani, bunăoară, pe platou, ne-au ars trei camioane.

Trăgeau cu lansatoarele de rachete „Grad” de nu mai rămăseseră frunze pe copaci. Cei din detașamentul „Alfa”, venit din Rusia, au trecut prin pădure și au tras cu precizie asupra lăzilor cu obuze ale tunarilor, fiind, probabil, informați. Când s-au pornit exploziile, era iadul pe pământ, nu alta! Cu toată rușinea, am să vă spun că prin apropiere nu era vreun veceu, așa că, atunci când ne-am retras, mai mult pe brânci, am mai șters cu hainele noastre câte un răhățel, lăsat tot de noi când ne-am făcut nevoile. Cine nu crede nu știe ce-i războiul!”, mă asigură râzând Ion Paladi.

Cu umor, despre război

Veteranul îmi mai povestește, cu o anumită doză de umor, despre tunarii veniți pentru câteva zile pe poziții care îi rugau pe cei din grupul lui să tragă măcar o rafală în tractoarele lor, K-700 și T-150, ca să vadă lumea, când se vor întoarce acasă, că au fost la război, despre cum au tras separatiștii și au nimerit drept în casa unuia care s-a dat cu ei, din Chițcani, și nu a sărit niciunul dintre săteni să o stingă. Îmi spune că la război dacă tragi un foc de armă printr-o țeavă de aluminiu pentru irigație, bagi groaza în dușmani, pentru că efectul auditiv e ca de la mitraliera grea de pe blindată. Mai aflu de la el că gardiștii primeau o leafă mai mică decât cazacii și îi mânau pe aceștia din urmă nainte.

În Transnistria au venit să lupte împotriva moldovenilor foarte mulți pușcăriași, dar și unii care se lăsau amăgiți, ca și acum, de propaganda rusească. Un grup de nouă militari, veniți de la Moscova, s-a predat. Militarii ruși au cerut să li se deschidă „coridor” până la Chișinău, pentru că și-au dat seama ce nedreptate ni se face nouă, moldovenilor, în acel război și doreau să se întoarcă acasă. Doar unul a scăpat, iar opt dintre ei au fost întorși înapoi și executați ca dezertori”, ne relatează Ion Paladi.

S-au întors cu spatele la noi”

Îl întreb pe Ion și despre viața sa de după război, despre felul cum își câștigă existența și aflu că nu se mai poate angaja la un serviciu pentru că suferă de hipertensiune, că nici nu umblă să-și facă grad de invaliditate, căci „trebuie să bagi bani” și că, de fapt, nici nu ar vrea să beneficieze de așa o pensie, pentru că „statul ista și așa e sărac, nu doresc să mai mulg și eu bani din el”. Lemne de foc și cărbuni își cumpără și folosește totul cu economie. Unica sursă de unde câștigă un ban este iazul pe care îl ia în arendă, cu prietenii, de la Primăria Bumbăta, unde dacă întârzii cu plata măcar o zi, te așteaptă mari penalități. Cele două camere de cămin de la Chișinău nu le mai are demult, pentru că cei doi flăcăi ai săi, când se afla Ion peste hotare, le-au pus în gaj și le-au pierdut.

Când a trebuit să ne apărăm pământul nostru, noi nu ne-am ascuns. Ne-au promis locuințe, dar n-am mai primit nimic. S-au întors cu spatele la noi, de parcă nu ne mai cunoșteau. Am noroc de soție, care lucrează în Italia și mă ajută cu bani. Eu m-am retras de la oraș și lucrez pământul de la părinți care aparține sorei, plecată și ea peste hotare. Îmi place pământul, am reconstruit casa părintească ce aparține, prin moștenire, aceleiași surori. N-am lăsat-o să se dărâme și nu am nicio teamă că aș putea rămâne pe drumuri”, ni se destăinuie veteranul.

La întrebarea dacă ar mai merge o dată la război în caz că ar fi nevoie, Ion îmi spune că s-ar mai duce, ca să nu moară tineri neștiutori, fără experiență de luptă. „Chiar dacă, după război, mă oprea „polițaiul” și îi prezentam legitimația, iar acesta îmi zicea că am cumpărat-o de undeva, tot m-aș duce. Chiar dacă știu că nu chiar degrabă se va întoarce guvernarea cu fața spre noi, și azi aș merge să-mi apăr țara”, mă asigură Ion Paladi.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT