Vitalie Vovc: „Oare fără sânge nu vine nicio primăvară?”

694
0

Interviu cu Vitalie Vovc, poet (Marele Premiu „Ion Vineaˮ pentru debut în poezie pentru anul 2018), publicist, Paris

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

– „Mesaje pentru burta de rechin” e titlul noii tale cărți de poeme, apărută la editura Univers Educațional. Felicitări pentru carte, dragă Vitalie Vovc. De ce ai optat pentru acest titlu? Ai văzut rechini adevărați, în apă? Ai aruncat o privire spre dinții unui rechin?

Mulțumesc! Semnificația titlului e oarecum la suprafață: voi face o trimitere la Jules Vernes și la „Copiii căpitanului Grant”. Volumul are drept structură centrală o serie de poeme cu tentă epistolară, bune pentru a fi îmbuteliate şi aruncate în mare… Din păcate, nu mi-a fost dat să admir rechini în elementul lor firesc. Doar în acvariu. Și trebuie să recunosc că e un spectacol jalnic… Dinții rechinilor din acvariu sunt din plastilină…

Care sunt preferințele tale în poezie? Optezi pentru poezia care transmite mesaje răspicate sau pentru cea lirică, diafană, uneori inexplicabilă?

Poetul care nu are ambiția să transforme lumea mă interesează foarte puțin. Jucăm în ligi diferite. Tânguiala lirică și hermeneutica mă lasă indiferent și mă obosește repede, chiar dacă îmi acord din când în când dreptul la câte o plăcere păcătoasă. Și mai mult mă irită poezia excesiv nombrilistă. Nu mă interesează cât de multă substanță i se scurge cuiva prin pori și ce note muzicale îi scot neuronii tensionați. Nu suntem la facultatea de medicină. Simplificând, am putea spune că sunt adeptul literaturii angajate versus „l’art pour l’art”.

Poemul „Mărțișor” începe dramatic: „Sânge pe zăpadă…/ Oare fără sânge nu vine nicio primăvară?”. Cât de mult sau de puțin sânge trebuie să fie într-un poem?

Cantitatea „sângelui” contează mai puțin, la drept vorbind. Textul trebuie să strige, să crească păduri, să zdruncine munți, să sece oceane sau să inunde deșerturi. Textul poate face orice din moment ce poate, și poate utiliza orice mijloc textual. Un singur lucru nu are dreptul să facă: să te lase indiferent! Poezia trebuie să lovească ca un bici. Și dacă materia e lipsită de sensibilitate, are dreptul să biciuiască până la sânge…

Ce poeți ai citit până a pleca din Moldova? Ce cărți de poeme ai citit și recitit la Paris?

Cu riscul de a decepționa, dar la momentul când părăseam Republica Moldova ieșeam din băncile facultății de limbi străine si eram ahtiat după poezia franceză. Din Paul Verlaine chiar am și tradus în română pe când eram student (traducerile le-am pierdut, însă țin minte că erau bune). Dar am plecat demult, în 1999. Mai ţin minte că îmi plăcea la nebunie Sorescu… De fapt, și acum îmi place.

Scrii poezie doar în limba română, sau și în franceză? Ce parte din viața ta decurge în franceză și ce loc îi revine limbii române?

Limba română este patria mea (Ce păcat că nu pot să-mi atribui acest citat! Și câtă precizie în spusele lui Stănescu!). Scriu în română fiindcă consider că am o legitimitate și o datorie să le spun ceva românilor. Am și câteva texte în franceză care au apărut pe blog la momente specifice, atunci când am considerat oportun să le spun ceva francezilor. Îmi place și mă simt în apele mele și cu franceza (mi-am tradus primul volum de poeme, care a ieșit la Editura Vinea în două limbi concomitent, lansat la Salonul de Carte de la Paris din 2018), dar scriu în română.

Indică, te rog, numele oamenilor cărora le sunt adresate scrisorile-poeme. Cum ți-a venit ideea de a compune aceste răvașe în versuri?

Herman, Ma’a, Andrea, Yukio, Sven, Rima, Romuald, Mithun, Ahmadu, Charles, Mendel, Jorge… Nu sunt personaje tocmai fictive, dar nu cred că are rost acum să detaliez cine sunt ele cu adevărat și de unde vin. Enigmele nu sunt chiar într-atât de sofisticate, de altfel. Dar sunt persoane din cele patru colțuri ale lumii. M-am ostenit să le scriu tuturor!

Personajul principal din carte e un dezrădăcinat sau un explorator, un călător împătimit?

Dimpotrivă, în volumul despre care vorbim, personajul narator este mai degrabă un prizonier. El caută cu disperare o scăpare, o eliberare, o emancipare… Vom pune punct aici. Nu-mi place să „explic” textele pe care le scriu. Mi se trage din copilărie, de la lecțiile de literatură și acele întrebări stupide: „Ce a vrut să spună autorul?”… Cred că este mult mai important să se răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă cu tine, cititorule, după lectura acestui text?”…

În poemul „Odă Patriei” dăm de versurile: „O, țară! Lasă-mă să fiu liber/ Și-ţi dau în schimb tot dorul și dragostea de tine,/ Care cresc ineluctabil ca un cancer în mine!”. Poezia te ajută să păstrezi cumva patria în tine?

Despre limba română am și vorbit deja… Hai să continuăm cu Stănescu: „Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr, de inima mea, când o părăsește”. Eu nu știu să răspund la întrebarea despre patrie. Patria mea sunt oamenii mei. Familia, neamul, prietenii… Cu teritoriul e mai greu… Toate rămân undeva în trecut. Deseori mă gândesc că toți acei care ne-am născut între Prut și Nistru suntem niște apatrizi… Oare nu din această cauză ne rupem într-atât de ușor de „acasă”?…

Citez câteva versuri din poemul „apele acestui pământ”: „o , Thor! ia-ţi ciocanul de sub secera/ prășitorului și sfarmă și nicovala în două”. Crezi că este posibilă eliberarea de trecutul comunist? Tu ai scăpat de Uniunea Sovietică?

Nimeni nu scapă de propriul trecut. Uitarea nu poate fi o soluție. Dacă și există o portiță deschisă pentru a ieși din acel infern (zic bine, „infern”) e doar cunoașterea. Din păcate, continuăm să trăim într-un obscurantism cvasi total referitor la trecutul nostru. Acum doi-trei ani un adolescent recunoștea că a aflat despre deportările basarabenilor pe platoul de filmare al unui film despre acele urgii. Mă întreb cum poți ajunge la 14 ani în Basarabia fără ca să ți se povestească la școală despre deportări, foamete… Nu vă pare neverosimil? Avem un „trecut” de substituție. Și respectiv, nu putem decât să trăim un prezent de substituție. Și așa ne va fi și viitorul. Nu, eu nu am scăpat de „Uniunea Sovietică”… Dar eu știu asta și cred că sunt conștient de ceea ce am fost și ce sunt.

Ai câteva poeme despre lupi. Sunt simboluri? Purtători de mesaje?

Mă fascinează aceste creaturi. Haite hăituite… E ceva profund dramatic în destinul acestor animale nobile. Venerate, temute, admirate, urâte și… exterminate fără milă secole de-a rândul. Poate doar șerpii sunt detestați mai mult… Apropo, din câte ştiu, numele meu înseamnă „lup”. Și copiii mei sunt fascinați de lupi. S-a întâmplat de la sine. Nu cred să-i fi influențat eu.

Cum lupți cu metaforele? De ce trebuie să ne debarasăm de metafore?

Poezia care se ascunde, fuge de cititor, îmi pare inutilă sau pretențioasă. E o zorzoană care amuză doar amatorii de zorzonele. Pe de altă parte, poezia nu poate fi redusă la lozinci proletcultiste. Altfel nu și-ar merita nici barem hârtia pe care e tipărită… Acest echilibru șubred între metafora sofisticată, între elitism estetic și sensul primar al cuvintelor e muchia de cuțit care îmi pare o poezie perfectă.

Ce se aude la Paris despre Moldova? E o țară-metaforă?

În mare parte – da. O țară în care a călătorit Tintin. Moldavie, Syldavie… Undeva pe acolo. Dar e unicul domeniu în care fanii de fotbal sunt intelectual superiori celorlalți: Republica Moldova a fost în grupa calificativă a Franței!

Care e frica ta principală? Războiul trei mondial?

Într-un fel, mă bucură că e așa de evident… Războiul e o angoasă permanentă. Cred că omenirea a intrat într-o fază foarte periculoasă și iresponsabilă. Generațiile care au cunoscut războiul pleacă, iar cei care vin din urmă par să fi pierdut nu doar frica războiului, ci și o capacitate fundamentală: facultatea de a înțelege ce și de unde vine. Să numim asta „legătură telurică”. Începem să ne deplasăm și să existăm în lumea ideilor, în virtualitate. Pentru moment doar fantasmăm… Dar ce se va întâmpla atunci când vom dori să transpunem ideile fanteziste în realitate? Fiindcă procesul invers este inevitabil…

Când vei lansa cartea? Unde? O vei lansa și la Chișinău, și la Paris?

Nu prea mă pricep la organizat lansări… Dar mi-ar plăcea să se întâmple și la Paris, și la Chișinău. Și de ce nu și la Bălți, orașul în care m-am născut și am crescut?

Mulțumesc pentru interviu!

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT