Martie 1992 – martie 2022: un G.K.C.P. târâtor…

Agresiunea târâtoare a rușilor în Ucraina e (încă) o tentativă de refacere a vechiului imperiu. Un fel de G.K.C.P. lipicios, dizgrațios dar consecvent, ca mlaștina… Bâlbâiala tremurândă a actualului șef al Serviciului rus de Informații Externe, chemat la tablă, ca un elev repetent, de dirigintele Putin, aminteau de tremuriciul televizat al lui Ianaev, „liderul” puciului comunist din august 1991. Invazia în Ucraina, cu pași de reptilă, acoperită de recunoașterea „republicilor populare” și de angajamentele din acordurile cu aceste „state” (scrise înainte ca ele să fi fost „recunoscute”), face parte din scenariul banditesc.

Istoria începea în martie 1992, proiect(il)ul neo-sovietic explodând în Transnistria, la doar două luni de la decesul oficial al Uniunii Sovietice și la jumătate de an de la rușinosul eșec al GKCP-ului, expresia cea mai jalnică a KGB-ului. Or poliția secretă a imperiului își demonstrase totala inconsistență, producând conflicte naționale și internaționale, deportând popoare, mutilând destine, dar fiind impotentă în fața dezagregării sistemului. Scenariile erau scrise (și ordinele date) de același comandament, fie că era vorba de Transnistria, fie de alte zone post-sovietice, unde puteau fi speculate și duse la stări explozive relațiile interetnice.

Toate urmărind nu atât desprinderea enclavelor de la țările respective (Georgia, Azerbaidjan, Ucraina, Moldova), cât presiunea permanentă asupra statelor hărțuite (aici intră și Armenia, cărei i se tot promite un Karabah reunit cu patria-mamă), asupra elitelor politice, ca să le treacă orice dorință de dezvoltare independentă, integrate în sistemele europene, aliniate la reperele civilizaționale occidentale. Convinși că destrămarea URSS e „rezultatul uneltirilor Occidentului”, ignorând cauzele interne mult mai profunde și fenomenul dezagregării URSS ca unul obiectiv inevitabil, ștabii imperiului uneltesc revanșe, cu subminarea statelor independente. Metodele sunt cele vechi: decapitarea, deportarea, lichidarea, discreditarea, compromiterea sau coruperea elitelor naționale și destabilizarea internă, cu propulsarea oamenilor loiali Moscovei.

Cuvântarea liderului de la Kremlin și lecția lui de istorie din ziua „recunoașterii” enclavelor a confirmat presupunerile că Rusia nu va ataca în mod direct Ucraina, dar va tensiona situația. Îngânând propriul refren despre destrămarea URSS ca o catastrofă, Putin își afișează în modul cel mai direct planurile revanșarde, iar învinuindu-l de „înființarea Ucrainei” pe nimeni altul decât pe Lenin (sic!), liderul rus își precizează „liniile roșii” revendicate: el nu mai vrea o uniune a republicilor-surori, ci renașterea imperiului rus unitar. Aceste limite trasate, el declară război Ucrainei, dar și tuturor teritoriilor care au fost cândva încorporate în Imperiul Rus. Suntem, așadar, pe lista meniului. Pentru desert?

Comemorându-i pe camarazii căzuți pe câmpul de luptă pentru independență acum trei decenii, e și mai acut să realizăm că, odată cu „recunoașterea independenței” regiunilor din estul Ucrainei (repetând exercițiul din nordul Georgiei), Transnistria rămâne acolada încă deschisă. Când se va închide și cât va trebui să plătim pentru asta?

Demnitarii noștri, când cer evacuarea armatei ruse, fac trimitere la statutul de neutralitate, ca „argument”. Fals! Acest statut nu e real atât timp cât avem trupe străine (impedimentul esențial pentru „neutralitate”). Și dacă nu am fi țară neutră, nu ar trebui să cerem evacuarea?! Răspunzând la întrebarea ce vom face în caz de război și cum ne vom apăra, demnitarii noștri s-au bâlbâit inevitabil. Statutul de „țară neutră” nu ne apără de prezența militară străină. Soluția e doar umbrela NATO și aderarea la UE. Sau Unirea, care le rezolvă pe ambele.

P.S. Despre televiziunile transfrontaliere, sondajele sociale și formarea electoratului. Adineaori băteam alarma că posturile rusești (în special, emisiunile propagandistice ale unor Soloviov-Kiseliov) ne otrăvesc, cu tot tacâmul: discursul de ură, apologia războiului, etalarea ambițiilor imperiale și șovine, discreditarea liderilor occidentali, amenințări la adresa statelor independente. Colegii din comisia parlamentară și consiliul audiovizualului ne-au spus că vor monitoriza discursul a cinci posturi TV, în contextul evenimentelor din Ucraina. Doar că în lista lor nu intră tocmai emisiunile propagandiștilor numiți. Iar în seara zilei de 21 februarie, (alte) două posturi „moldovenești” („NTV Moldova”, respectiv, „Primul în Moldova”) au transmis – în direct, în dauna programului – ședința consiliului rus de securitate, plus „lecția de istorie” a liderului rus, mostră de propagandă oficială a Kremlinului. Același discurs de ură a fost retransmis pe canalul TV „Mir” (sic!), post oficial al CSI (dar care nu a transmis și discursul Maiei Sandu, d.e.), cofinanțat de guvernul nostru! Ce alte argumente pentru retragerea licenței? Să ne mai mire tâmpeniile debitate de moldovenii intoxicați, în anchete și în sondaje și  preferințele electorale recente?

P.P.S. Evenimentele din dimineața zilei de 24 februarie, cu declararea de facto a războiului, reconfirmă tezele de mai sus. Rusia începe agresiunea de o manieră care amintește încă o dată de începuturile celui de al Doilea Război Mondial, repetând atât acțiunile führer-ului german în raport cu Cehoslovacia și Polonia, cât și pe ale satrapului Stalin în raport cu Finlanda și Polonia. Mizând pe o destabilizare a țării-victimă. Cu diversiuni și bombardarea teritoriului unui stat suveran. Toate urmate de dezinformările de rigoare, ceea ce implică în mod urgent deconectarea tuturor mijloacelor de (dez)informare ale statului-agresor. Plus soluțiile salvatoare pentru firea noastră, inclusiv, protecția prin acorduri inițiate de urgență, inclusiv, revizuirea statutului de țară „neutră”, adică neputincioasă în fața barbariei unui agresor cu fundul gol, dar înarmat până în dinți.