Puncte de reper: „Ce, nu vedeți cât sunt de ager?! Mă țin, am planuri grozave!”

637
0
Fotografii de Natalia Munteanu

Profesorul Ion Mărgineanu, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, despre viața sa și despre sensul călătoriei Bălți  – Alba Iulia la un veac de la Unire

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Ion Mărgineanu avea în anul 2018 vârsta de 77 de ani. În acel an, pe data de 1 noiembrie, a pornit pe jos de la Bălți spre Alba Iulia pentru a participa, pe 1 decembrie, la manifestările consacrate Centenarului Marii Uniri. Copiii săi și cei apropiați nu au îmbrățișat ideea acestei aventuri peste seamăn de temerare, însă nu au avut încotro și, odată pornit, l-au susținut pe tot traseul.

Fiind deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, a făcut parte în anul 1993 din delegația oficială a Chișinăului la manifestările prilejuite de cea de-a 75-a aniversare a Marii Uniri. Atunci i-a venit ideea de a merge pe jos până la Alba Iulia și și-a zis: „Dacă trăiesc până în 2018, voi veni pe jos la sărbătorile Centenarului, purtând omagiul celor 20 de deputați ai Zemstvei de la Bălți care au dat startul Unirii Moldovei de Est cu Patria-Mamă România”.

La cei optzeci de ani „bătuți pe muchie”, vorba domniei sale, Ion Mărgineanu continuă să muncească și să facă ceea ce nici unii tineri nu se încumetă să realizeze. Recent, a lansat la Biblioteca „B.P. Hasdeu” din centrul capitalei două cărți: „Traseul Centenarului Marii Uniri”, o reflectare veridică a unui drum făcut la pas de protagonist, și „O mireasă pentru tata”, dramă optimistă, aproape adevărată, conținând, pe lângă elementele de ficțiune artistică, momente autobiografice.

Întrebat la începutul discuției noastre dacă are și alte planuri și idei, mi-a răspuns că mai are încă multe de făcut, dar cel mai important e să vadă Unirea, să contribuie cu ce poate la realizarea acestui vis al vieții sale.

Am discutat cu acest minunat om și am pus țara la cale, de parcă ne cunoșteam de o viață. Povestea vieții sale este una adevărată, deosebit de interesantă, iar felul în care își deapănă Ion Mărgineanu amintirile te cucerește cu desăvârșire.

Munca și visul de o viață

Am fost profesor de franceză și germană, director de școală la Fundurii Vechi, Glodeni, 28 de ani. Timp de cinci ani, cât am fost director, am construit școala, care era mai avansată decât multe școli de la oraș. Șefii mari de la raion întâi mă certau, apoi îmi făceau din ochi, îmi dădeau bani pentru construcție și mă trimiteau să lucrez mai departe. Erau oameni cumsecade și mai înainte… Din sat, am ajuns în Parlament, iar după ce am fost patru ani deputat, unde am votat și am semnat Declarația de Independență, am lucrat la ULIM, încă 18 ani”, ne povestește Ion Mărgineanu, pe scurt, despre cele cinci decenii de muncă ale sale.

Despre călătoria sa neobișnuită, pe jos până la Alba Iulia, ne spune că a fost ca un vis, chiar dacă, la vârsta lui de atunci, de 77 de ani, i-a fost greu să măsoare cu pasul tot drumul parcurs. Îi amintesc că Grigore Vieru zicea că unii doresc să ajungă în cosmos, iar poetul visa să poată trece Prutul. Vorbim de badea Cârțan, românul transilvănean, cu mult mai tânăr, care a mers pe jos două mii de kilometri până la Roma despre care italienii, când l-au văzut, ziceau că „e un dac coborât de pe Columna lui Traian”. Îl asigur pe Ion Mărgineanu că distanța pe care a parcurs-o domnia sa, peste 520 de kilometri, până la Alba Iulia, raportată la vârstă, este cam tot același lucru, iar el îmi răspunde că nu a mers pe jos până la Alba Iulia dintr-un anumit orgoliu, că se consideră un om ca toți oamenii și, dacă a făcut ceva neobișnuit, lasă lumea să-l aprecieze…

O mulțime de oameni m-a ajutat…”

Înainte de a porni la drum, copiii nu-mi dădeau voie. Nu căuta pe naiba, îmi ziceau. Dacă au văzut că totuși m-am pornit și m-am încăpățânat să merg până la urmă, m-au ajutat, mi-au organizat totul. Că trebuie să te speli, să te odihnești undeva. Violeta, fiica mea, m-a luat în primire de la Iași și a avut grijă până la Lacul Roșu; la fel și Virgil, fiul, mi-a fost alături și m-a susținut. O mulțime de oameni m-a ajutat și, drept recunoștință, aș vrea să merg încă o dată, de data aceasta cu o mașină, pe tot traseul, să las prietenilor pe care mi i-am făcut câte o carte, să văd, pentru a treia oară, Alba Iulia. Îndeosebi, mai vreau să revăd oamenii cu care m-am întâlnit. Oameni răi n-am întâlnit deloc, am întâlnit numai oameni buni, indiferent de naționalitate”, menționează profesorul Mărgineanu.

Eu muncesc foarte mult fizic”

Îl întreb de viața sa de la țară, despre cum se mai descurcă cu gospodăria pe care o îngrijește mai mult singur și îmi vorbește cu drag despre casă, despre moștenirea care i-a rămas de la părinți. „De la părinți am moștenit un „petec de pământ”… de vreo 60 de ari pe lângă casă. Am fost cinci copii la părinți, dar niciunul n-a dorit să rămână în sat. Ce era să fac? Am rămas eu, mi-am făcut casa mea lângă casa părintească și am să lucrez pământul cât voi trăi. Nu vreau să-l las în paragină că mi-i rușine de oameni. M-au ales deputat, au crezut în mine…

Vreau să vă spun însă că nu găsești pe cineva să te ajute la lucru, nici cu bani. Nu ai nici cui da pământul în arendă. Gratis l-aș da, dar nu am cui. Eu muncesc foarte mult fizic. Dimineața, pe la cinci, deja prășesc în grădină, iar când se ridică soarele mă dau la umbră. Mai iau câte un păhărel de vin, câte un pic de țuică, dar nu întrec măsura. Ce, nu vedeți cât sunt de ager?! Foiesc, mă țin, am planuri grozave!”, ne spune râzând octogenarul Mărgineanu.

Primul traducător în germană al poeziilor lui Grigore Vieru

Readuc discuția pe făgașul creației, îl întreb pe profesorul Mărgineanu despre ce a mai tradus, a scris sau are de gând să scrie și, zâmbind, îmi zice că nu are atâta timp liber cât ar vrea să scrie și nici atâția bani cât ar vrea să editeze. Este fericit că a făcut prima traducere în germană a poeziilor lui Grigore Vieru, mi se destăinuie că a făcut traducerea în germană a unui roman de aproape patru sute de pagini, al unui scriitor de la noi, pentru care nu a fost plătit, fiind servit odată cu un ceai. Lucrează la o nuvelă, „Leila”, pe care o va edita în curând în ediție româno-turcă. Îmi mai spune că nu are veleități de mare scriitor, dar ține mult la ceea ce scrie.

„Dacă scrii din suflet, scrii bine, dacă scrii de dragul scrisului, te faci de râs. Personal, scriu pentru un cititor mediu. Eugenia Papuc, redactor de carte, verișoară a mea, îmi spunea că trebuie să public doar atunci când voi scrie ca Dabija, ca Cimpoi. I-am răspuns că ceea ce fac eu nu face nimeni. Să nu credeți însă că nu-mi fac griji. Deunăzi l-am întâlnit pe academicianul Cimpoi și mă întrebam cu frică: oare nu cumva m-a citit? Că tare om de treabă mai este, cult, educat. Mi-ar părea rău să-l dezamăgesc”, afirmă Ion Mărgineanu.

Am ținut să fiu un om la locul meu”

Fiindcă am citit în una din cărțile sale că nu crede în înviere, ci doar, într-un mod aparte, în viața veșnică, aduc vorba și despre această credință omenească. „Nu are cum să se întâmple aici pe pământ învierea atâtor miliarde de oameni. În altă parte, în Univers, se poate întâmpla… Cât privește viața veșnică, fiecare om trăiește prin urmașii săi. Fiecare om răspunde sau va răspunde nu atât pentru religia, credința sau necredința sa, cât pentru faptele sale. Chiar dacă am fost 21 de ani comunist, am ținut să fiu un om la locul meu, să ascult de sfatul tatei care îmi zicea: „Ia sama!”. Nici nu trebuia să-mi spună mai mult, că era clar…”, subliniază fostul parlamentar.

La finalul discuției noastre, până a ne lua rămas bun, mi-a mai povestit despre război, atât cât a apucat să țină minte, despre foamete și deportări. Și-a amintit cum au venit activiștii satului „să-i scuture”, dar nu au găsit nimic în pod, că „urcase un țigan care s-a prefăcut că nu a găsit nimic, dar venea pe urmă și lua știuleți în sân”, așa scăpând și familia sa de la moarte. Mi-a vorbit cu dragoste despre foștii săi elevi și studenți, despre faptul că o grupă de studenți de la ULIM, timp de cinci ani, îi zicea „tată”. Mi-a zis că Țara se va reface, iar despre neamul nostru românesc a spus că mai are de învățat din lecțiile istoriei, că un neam care are rădăcini nu se lasă răsturnat ușor.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT