Cea mai rea conspirație: cea a tăcerii

538
0

M-a impresionat volumul unei monografii, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, semnată de prof. univ. dr. Cornel Sigmirean (foto), directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Târgu Mureş. Nu există lucrări de asemenea anvergură în Basarabia.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Căutând, mi-a atras atenţia cartea Intelighenţia MSSR (1940 –1975) de Z.A. Fedco şi N.B. Petrovskaia. Dacă punem faţă în faţă aceste două cărţi, vom înţelege mecanismele formării grupurilor intelectuale de prestigiu şi felul în care acestea acţionează în provincia noastră.

De ce m-aţi dus de lângă voi? (O. Goga)

În perioada 1867-1918, românii de peste munţi credeau în şansele de emancipare prin cultură, trimiţându-şi copiii la şcoli. Reţeaua universitară de formare a intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat, potrivit reconstrucţiilor lui C. Sigmirean, cuprindea peste 122 de facultăţi de la 92 de academii şi universităţi din aproape întreaga Europă. După profilul facultăţilor frecventate, ponderea cea mai mare o deţineau studenţii de la drept şi ştiinţe politice (iniţial, 59,35%, iar în 1912 – 42%), medicină şi farmacie (initial, 16,69%, iar spre sfârşitul perioadei – 34%). Cei mai mulţi studenţi proveneau din comitatele Caraş-Severin, Bihor, Alba, Sibiu, Bistriţa-Năsăud, Satu-Mare, Cojocna, şi din totalul de 7778 de studenţi doar 39 erau persoane de gen feminin. După ocupaţia părinţilor, 38% proveneau din familii de intelectuali (profesori, învăţători şi clerici, ultimii formând cea mai numeroasă categorie a intelectualităţii) şi 26% – de ţărani. Vom înţelege opţiunile pentru a studia dreptul, dacă vom afla că 100% din posturile de procurori şi 88% din cele de judecători erau ocupate de maghiari.

Versul lui Goga rămâne antologic, dar trebuie să constatăm şi efectele imediate ale plecării de acasă: în 1892, un grup de 237 de lideri ai românilor din Transilvania, mulţi dintre ei jurişti, se prezentau la împăratul Austro-Ungariei cu un Memorandum, prin care solicitau drepturi etnice şi politice pentru români şi încetarea persecuţiilor şi a maghiarizării. Mişcarea unionistă a clerului şi a presei în acea provincie istorică impresionează prin abila adaptare la situaţii neprevăzute, ca şi prin capacitatea de jertfă a memorandiştilor, care au refuzat să se agaţe de iniţiativele politicienilor din Regatul României de a-i scoate din puşcăriile Imperiului Austro-Ungar. Doreau să rămână acolo închişi, „pentru a demonstra cum trebuie purtată lupta pentru drept”.

Lupta pentru drept în Basarabia

Spectrul elitei din provincia basarabeană este întrucâtva asemenea celui transilvan la răscrucea secolelor XIX şi XX, dar fără prea mare participare la grup, fără căpetenii – de frica decapitării. Conform legislaţiei ruse, cel care comitea un furt în valoare mai mare de 20 de ruble (i se putea înscena oricui) urma să fie deportat în Siberia sau recrutat în armată. Basarabenii i-au avut în acea epocă pe jurişti ca Leon Casso, ajuns ministru al instrucţiunii la Peterburg, pe Vasile Stroescu, dar nu pe mulţi alţii, ca să declanşeze lupta pentru drept în Basarabia. Puţini basarabeni se formaseră la universităţile din Berlin, Peterburg, Moscova, Dorpat sau Kiev.

Şi într-o provincie, şi în cealaltă, clerul a stat la baza formării noilor categorii de intelectuali, dar este un miracol că în Seminarul Teologic din gubernia basarabă s-au copt artizanii unirii politice şi bisericeşti de la 1918. Surpriza cea mare au fost şi ostaşii, adică ţăranii de pe fronturile Primului Război Mondial: Marea unire a început cu Basarabia şi datorită lor, care se treziseră în masă pe front, intrând în contact cu românii din ţară.

De ce donaţiile marelui mecena V. Stroescu dădeau rod în Ardeal şi erau aproape fără efect în Basarabia? Pentru că aici a fost mereu blocat accesul la carte: elitele nobilimii au fost deportate, iar ierarhii ruşi făceau focul în sobe cu carte veche românească. Unde nu a fost un mitropolit ca A. Şaguna, nu a apărut nici un ţăran ca badea Cârţan. În 1904, bibliotecile şcolilor parohiale din Basarabia conţineau în total 26 000 de cărţi. În 1903, organele poliţieneşti austro-ungare confiscau din locuinţa lui badea Cârţan 77 000 de cărţi.

Elită intelectuală versus intelighenţie

Refugiul din 1940 şi 1944 şi deportările ce au urmat au lăsat iarăşi populaţia dintre Prut şi Nistru fără niciun sprijin intelectual. Să vedem cum creşte intelighenţia după război, în instituţii de învăţământ superior cu specialişti trimişi de la Moscova. În cartea apărută la editura Ştiinţa în 1979 autoarele sovietice Z. Fedco şi N. Petrovskaia constată că în 1959 cei mai mulţi specialişti cu studii superioare erau printre jurişti (73,8%), urmaţi de jurnalişti şi literaţi. Să nu vi-i imaginaţi pe aceşti juriştii înregimentaţi partinic umblând pe drumuri spre Moscova cu petiţii pentru dreptul nostru. Nici pe ierarhii din RSSM luptând să nu se închidă bisericile (asta o făceau mirenii porecliţi hodoki). Nici pe medici preocupaţi de sănătatea acestui popor. Da, sunt şi azi puternici, solidari – toată fiinţa lor respiră aerul apartenenţei la grup. Dar ei nu suferă ca memorandiştii. Aceste categorii de intelighenţie îngroapă R. Moldova: judecătorii cu procesele pierdute la CEDO, ierarhia bisericească prin jurisdicţia moscovită, medicii – „îngeri în halate albe” – prin secretizarea unor realităţi dramatice.

Fedco şi Petrovskaia constată că după război fiii de ţărani basarabeni nu puteau susţine examenele de admitere la facultăţi (de fapt, li se impuneau taxe şi nu ştiau ruseşte), astfel că s-a apelat la „ajutorul frăţesc” al altor republici, care în anii 1946-50 trimit vagoane de tineri din diferite oraşe ale URSS, deveniţi studenţi fără examene de admitere, iar apoi specialişti rămaşi aici (peste 50% – femei).

Fiii de ţărani basarabeni învăţau în timpul serviciului militar, datorită felului în care erau trataţi de ceilalţi ostaşi în armată. Aceştia trimiteau scrisori acasă din diferite colţuri ale imensei şi incertei „patrii”, povestind că „noi în armată suntem cei mai proşti: ne cheamă toţi cu «hei, române!» – ruşii în bătaie de joc, balticii sau gruzinii cu simpatie, încercând să ne lămurească de ce ne numim români şi cine au fost dacii”.

Tăceri vinovate

Ceea ce se ascunde după 1990 este informaţia că, în perioada sovietică, între cele 16 republici ale URSS, Moldova, cea mai occidentală ca poziţie geografică, ocupa ultimul loc după numărul de persoane cu studii superioare la mia de locuitori. În schimb, a ajuns în frunte după numărul celor infectaţi cu hepatită B. Am încercat să caut o explicaţie după aceste două constatări şocante, foarte logic legate una de alta: ţinerea basarabenilor în întunericul neştiinţei şi îmbolnăvirea lor în masă. N-am auzit nici după 1990 ca cineva să-şi facă mea culpa din acest motiv.

Ciroza hepatică rămâne un subiect tabu; unul din medici mărturisea că tema aceasta nu i-a fost acceptată la doctorat. Ministrul Sănătăţii – Nicolae Testemiţanu sau Constantin Ţâbârnă – specialist în bolile ficatului, erau oamenii care înţelegeau dimensiunile acestui genocid. Când Comitetul Central şi securitatea au prins a-i interoga pe medici înainte de a-l debarca pe Testemiţanu pentru manualele în limba română, cine l-a apărat? Marii chirurgi Natalia Gheorghiu şi Constantin Ţâbârnă. Mulţi alţii i-au întins un picior de ajutor ori au tăcut. Ca şi tragedia naţională a deportărilor şi a foametei organizate, vina pentru situaţia legată de hepatită B s-a aruncat asupra victimelor. Deduc asta din răspunsurile medicilor pe care i-am întrebat deseori, supărându-i foarte tare, mai ales pe stomatologi. Şi aceştia, ţinuţi într-o situaţie privilegiată, respiră încrezuţi aerul apartenenţei la grup. Sunt siguri că nu vor pierde vreun proces cu judecători ca cei din RM şi cu un minister de resort care-i obligă pe pacienţi să semneze acordul informat, precum că au fost preveniţi că se pot îmbolnăvi grav şi muri. Sigur, nu vor muri imediat după ce le vei introduce virusul hepatic.

În R. Moldova merge şi aşa

După 1990, ca şi după 1918, avem şansa de a lecui rănile acestei provincii cu ajutorul României, care oferă anual burse pentru elevi, studenţi şi doctoranzi din R. Moldova. În 2000, apărea deja o carte care punea în discuţie efectele acestei strategii privitor la creşterea intelectualilor basarabeni: Tzara mea de Tamara Carauş, doctorandă în România. Autoarea semnala o dihotomie: pe de o parte, studenţii cei mai buni, care aleg să rămână în România, şi pe de alta, ceilalţi, care, întorcându-se în această provincie, vor continua pe vechi, ca şi generaţiile sovietice: „În pofida logicii, în realitatea empirică şi la limita ineligibilului, studenţii basarabeni din România care nu au zăbovit în dileme sau sfâșieri, care şi-au raţionalizat imediat comportamentul, atitudinile şi scopurile, pornind de la realitatea politică a două state româneşti, au produs discursul „În Republica Moldova merge şi aşa!.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT