Ascensiunea radicalilor

580
0

Crizele economice și sociale majore sunt marile ocazii ale radicalilor, extremiștilor și populiștilor. Primul Război Mondial a bolșevizat Rusia. Devalorizarea banilor în Republica de la Weimar i-a poftit în marea politică pe „bruni“, iar crahul de la New York, combinat cu reacțiile neinspirate la Marea Depresie ale guvernelor și băncilor din Occident, a contribuit decisiv la victoria naziștilor. Gestiunea proastă a banilor și resurselor, laolaltă cu corupția, a radicalizat cam toate societățile postcoloniale. Răspunsul inadecvat și, cel mai adesea, incompetent al guvernanților la provocările economiei moderne, la prăbușirile financiare, de altfel, firești pentru un model de dezvoltare bazat pe creștere, consum etc., a popularizat aproape de fiecare dată modelele alternative. Marxisme, maoisme și junte de tot felul au împânzit lumea postbelică, instaurând dictaturi, gâtuind libertatea și creând regimuri bazate pe clientelism, corupție, birocrație politizată, opresiune, cenzură, control economic etc.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Recesiunea declanșată în 2008 a constituit o nouă șansă pentru radicali și populiști, care au exploatat propagandistic toate erorile și gafele sistemului. Partide de extremă dreaptă și stângă au ajuns în parlamentele țărilor UE. Marea Britanie a fost scoasă din Uniune de efemerul UKIP. Câteva țări din estul civilizat al Europei au căzut în plasa unor populiști cu apucături autoritare. Cele din estul necivilizat nici nu au mai apucat să iasă de sub dominația acestora. Spre sfârșitul tumultuosului deceniu trecut, se părea totuși că situația se echilibrează și moderația triumfă, dar pandemia a curmat din nou, pentru o perioadă nedeterminată de timp, speranțele de revenire la bunul-simț și la o conviețuire politică și socială normală, fără excese.

România a fost scutită, o vreme, de radicalisme. O creștere economică neașteptat de rapidă, datorată în primul rând afluxului de capital și de investiții, dar și de fonduri europene, i-a oferit societății românești rațiunea suficientă pentru distanțarea de puseurile antidemocratice și antiliberale ale unor lideri sau partide. După moartea lui Corneliu Vadim Tudor (mai curând un Jirinovski decât un Le Pen român), se părea că Bucureștiul s-a golit de extreme. În pânza freatică a politicului mișunau doar niște formațiuni semiobscure, care glosau mantre comunist-naționaliste, mai vechi sau mai noi: autarhie economică, antiglobalism, lupta cu conspirația mondială (a bancherilor evrei, a masonilor, a corporațiilor etc.), naționalizare, iredentism, euroscepticism ș.a., toate, sub sloganele generice „nu ne vindem țara“ sau „ne luăm țara înapoi“.

Pandemia a răsturnat însă raportul de forțe. Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a obținut, în 2020, peste 9% din voturi. Dacă s-ar organiza azi alegeri, acest partid antisistem ar putea fi votat deja de 20% dintre români, potrivit unui sondaj. Un spor impresionant, aproape egal cu rezultatul obținut de PRM-ul lui Vadim Tudor în 2000: 21,01% în Senat și 19,48% în Camera Deputaților.

E greu de prognozat ce se va întâmpla peste doi ani în politica românească, dar cert este că, în cazul unui scor atât de bun pentru AUR, alianța temporară PSD-PNL-UDMR riscă să devină o uniune de durată, un USL 2 cu toate actele în regulă. Căci nimeni nu va vrea să se asocieze cu o formațiune care mizează pe provocări și revolte de stradă, pe pălmuială, trolling și circ în parlament. Dacă social-democrații și (ce a mai rămas din) național-liberalii de altădată s-au aliat acum de dragul PNRR, un ciolan prea mare ca să fie lăsat în seama primului-venit (USR-PLUS), a unor jucători imprevizibili (AUR) sau, mai rău, abandonat cu totul de dragul unor principii etice sau – ferească Sfântul! – doctrinare, atunci peste doi ani, „înfrățirea“ de durată ar putea fi singura lor salvare.

Vreau să cred că radicalismul AUR este unul de fațadă, că e vorba de niște politicieni abili care știu să speculeze frustrările unei populații nemulțumite de reacția întârziată și iresponsabilă a guvernării la criza energetică și la inflație, de cei doi ani de pandemie, de izolare și de restricții, de măsuri contradictorii și chiar greșite, care au adâncit și mai tare falia dintre alegători și partide. Judecând după componența alianței, după tacticile adoptate, după gesturile și atitudinile afișate, AUR se înrudește, prin agresivitatea lui ușor funambulescă, mai curând cu Mișcarea „Cinci Stele“ a lui Beppe Grillo, decât cu extremele de dreapta sau de stânga din Germania, Austria, Franța etc.

Teamă îmi e că scopul ultim al alianței nu este atât preluarea puterii (aproape imposibil de imaginat o victorie confortabilă AUR în 2024, și nici scenarii violente sau pașnic-democratice de accedere la guvernare ca în 1917 sau 1940, respectiv, 1933), cât discreditarea totală a clasei politice tradiționale și mai ales a valorilor sau tendințelor europene cu care aceasta se asociază, chiar dacă o face din oportunism. Zdruncinarea încrederii românilor în partidele sistemice care, cu toată corupția, comoditatea, prostia și incompetența lor, sunt nevoite să promoveze fie și numai formal politici și valori comunitare, ar putea destabiliza societatea și tulbura apele în afacerile interne și externe. Iar noi știm cine pescuiește mai bine în apele tulburi.

Dacă nu aș constata paralelisme izbitoare între cele două viziuni asupra lumii pe care le promovează AUR la noi și RT sau Sputnik în afara Rusiei, aș crede că alianța condusă de George Simion și Claudiu Târziu nu e decât un accident firesc și iute trecător al vieții politice, caracteristic oricărei democrații, atunci când aceasta ajunge în impas. Paralelismele ar putea fi întâmplătoare – la urma urmei, există o stare de spirit antioccidentală în toată lumea, pe care o pot reflecta, fără să se intersecteze, atât antiglobaliștii, „conservatorii“ și eurasianiștii ruși, cât și niște partide din spațiul UE, de pildă, AUR.

Gravă este întrebarea dacă aceste paralelisme sunt sau nu întâmplătoare. Dar și mai grav e că nu se știe care răspuns ar fi mai bun pentru România, căci retorica dezbinării și polarizării sociale poate face uneori mai bine jocul dușmanului decât alierea explicită și conștientă cu acesta.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT