Despre gândirea genocidară

549
0

Până la Iulius Cezar „anul nou” începea cu luna martie, astfel că septembrie era a şaptea lună, octombrie – a opta, noiembrie şi decembrie încheind sistemul iniţial al anului de zece luni. După asasinarea dictatorului Romei, Iulius Cezar, în anul 44 î. Hr., lunii cu numele zeului i-a fost atribuit numele lui Iulius, iar apoi lunii următoare i-au dat numele fiului său adoptiv, devenit primul împărat roman, care şi-a schimbat numele în Augustus.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Recapitulând, trebuie să constatăm că în afară de cele două personaje istorice care dau numele lunilor iulie şi august, celelalte zece luni amintesc de zei păgâni din panteonul grec şi roman – Ianus cel cu două feţe, Marte al războiului, Maia a pământului şi a hranei, Iunona – soţia lui Jupiter, zeiţa căsătoriei, iar în intervalul septembrie-decembrie lunile nu mai corespund cifrelor vechiului sistem.

Închină-te zeului dacă vrei să trăieşti

După revoluţia rusă, Lunacearski a încercat o reformă, în care păstra doar numele lunilor octombrie şi februarie, ianuarie fiind rebotezată Lenin, iar zilele săptămânii – cu nume de bolşevici. Experimentul nu a prins şi zilele săptămânii poartă astăzi numele celor șapte astre cunoscute în antichitate, divinizate, considerate zei: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, cu excepţia primei zile, a Duminicii, care din secolul al IV-lea nu se mai numeşte ziua Soarelui, ci ziua Domnului, în urma eforturilor episcopului Silvestru al Romei (consfinţite şi de Sinoadele ecumenice). Este de mirare cum a prins această denumire a zilei Învierii Domnului pe timpul lui Liciniu (307-324), când Silvestru se ascundea de persecutori, iar sutașul Gordie era martirizat, pentru că refuza să se închine zeului Marte al războiului.

De ce mă supără puzderia de zei şi zeiţe care populează creaţia, mai ales lirică, a unor scriitori contemporani? În zorii creştinismului, în numele zeilor s-a declanşat un adevărat genocid. Citiţi în oricare din cele 12 volume de vieţi ale sfinţilor şi vă veţi convinge că gândirea genocidară împotriva creștinilor era o normalitate în acele timpuri. „Noul normal” o programează şi acum.

Tatăl sfintei Varvara, turbatul Dioscor (altfel un om bogat, de neam bun), s-a comportat mult mai barbar cu fiica sa decât săracul tată al sfintei Filoteia, care a ucis la mânie şi a regretat imediat. Ce crime se săvârşeau în numele zeilor! Tinere creştine suportau şi 17 moduri de tortură, cu public, ca la circ. Cea mai răspândită era spânzurarea pe lemn şi strujirea trupului cu unghii de fier, apoi arderea coastelor cu făclii aprinse, până cădeau din abdomen intestinele. Kierkegaard observa un lucru interesant despre martiriu: în acest caz omul implicat în torturarea aproapelui se cutremura şi îşi dădea seama. Uneori se convertea imediat, alteori murea sau înnebunea chinuit de conştiinţă.

Genocidul, conform dicţionarelor explicative, este crima săvârșită în scopul de a distruge, deliberat și sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup național, rasial, etnic, religios sau politic. După deicid (răstignirea lui Iisus Hristos), nici omucidul nu părea un lucru grav.

Profilaxia „ştiinţifică” a omenirii în satirele lui Papini

Suntem prea mulţi, aproape opt miliarde – mai trebuie plivită omenirea”, auzeam nu demult din gura unui ţăran resemnat… Cine o fi diseminat acest tip de gândire genocidară în minţile oamenilor? În copilăria mea auzeam din gurile celor care supravieţuiseră deportării altfel de vorbe şi cântece de jale ca acesta: S-o-nmulţit bulgariu,/ Verdi ca mărariu:/ L-or plivitu bini pi biet român!!!

Giovanni Papini descria încă din anii treizeci ai secolului XX, în romanul său satiric Gog, un personaj din organizaţia Friends of Mankind (FOM, adepţi ai teoriei lui Malthus), îngrijorat de creşterea continuă a omenirii, contrară bunului mers al omenirii însăşi. Chiar dacă Primul Război Mondial, cutremurele şi epidemiile decimaseră neamul omenesc, cele două miliarde rămase, fiecare posesor a patru metri de intestine, păreau o cifră îngrijorătoare, semn de suprapopulare a planetei. Cum pământul este într-un anumit sens proprietatea neamului omenesc, personajele se chinuiesc să caute soluţii pentru a-i mări suprafaţa acoperită trei cincimi cu apă. Trebuiau dărâmaţi şi munţii, sterpi de obicei, pentru a construi insule artificiale în oceane şi suprafeţe de uscat cultivabile. Continentele, devenite câmpii comode şi fertile, ar fi fost, ce-i drept, înspăimântător de monotone. Mai aveau cei din FOM o soluţie care evita nivelarea universală (numită idealul modernismului): dacă e nevoie să uşurăm pământul, e drept ca înainte de toate să-i eliminăm pe cei inutili, care au trăit destul, dar şi pe cei periculoşi, care rămân nepedepsiţi de lege. Secţiunea tanatofilă se angaja să se ocupe de: otrăvuri care nu lasă urme, de injecţii cu doze mari, inhalaţii de gaze anestezice sau toxice. Din asociaţie făceau parte şi medici, în poziţii foarte favorabile pentru îndeplinirea acestor acte umanitare, iar rezultatele sunt declarate excelente. Mai avem şi concursul a numeroşi particulari, care sunt gata, cu toate precauţiile necesare, să suprime un prieten, o rudă sau chiar simpli necunoscuţi.

Potolirea” lui Eminescu de către prieteni în scopuri „nobile”

La începutul acestui secol, apar atâtea studii care abordează din perspectivă interdisciplinară soarta unui om considerat periculos – Eminescu – încât nu rezist să nu exemplific dezideratul FOM privind suprimarea prietenului printr-o carte cutremurătoare, cu documente facsimilate: Dosarele de interdicţie ale lui Mihai Eminescu, studiu introductiv de Miruna Lepuş, apărută în 2021 la editura Cartex, Bucureşti. După ce au vuit gazetele „roşilor” că Eminescu ar fi fost concediat pentru că a furat cărţi şi două scaune de la biblioteca din Iaşi, unde era director, aceleaşi gazete au tăcut când Eminescu a câştigat procesul. Dar… pe cei care scapă de duşmani, apără-i de prieteni. La Bucureşti, un poliţist îl internează cu forţa într-un centru psihiatric privat (totuşi poetul fusese redactor-şef al unui ziar!), ridicându-l dezbrăcat dintr-o baie publică; un doctor Şuţu pune un diagnostic fals, după ce un avocat şi critic literar, Titu Maiorescu, plătise în avans internarea lui Eminescu la Şuţu. Toţi aceştia se prefăceau a uita că victima lor are rude, pentru a justifica formarea unui „consiliu de familie” din „prieteni”, consiliu care-l dă morţii pe Eminescu.

Tot în cartea Gog poţi găsi o biografie stranie a unui „asasin nevinovat”, un personaj care-i scrie milionarului Gog, solicitând o mică pensie ca să nu mai fie nevoit să lucreze, căci oricât de mult s-ar strădui să nu ucidă om, nu reuşeşte. Ca medic, cu o clientelă aleasă, a constatat că cel puţin în jumătate din cazurile de deces vinovat era el. Se retrage într-o farmacie, dar şi acolo s-a convins că e supus primejdiei de a fi complice la asasinate. Hotărăşte să-şi schimbe profesia şi devine soldat, dar ajunge la asasinări colective. Ca şofer a strivit câţiva oameni, iar ca aviator a ucis doi din cauza unei manevre greşite. Ajunge la concluzia că oriunde te-ai refugia şi oricum te-ai eschiva, peste tot există riscul să omori om. Nu trebuie să omori decât un om, nu mai mulţi, ca să devii un criminal.

Gog este romanul cu un motto din Apocalipsă, despre „Satana ieşit din temniţă, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”. Tonul acestei cărţi aminteşte de o opera de tinereţe a lui Papini, Amurgul filozofilor, considerată chiar de autor un proces intentat filozofiei într-un anume moment al biografiei sale intelectuale. În această operă plină de viaţă Papini reproşează lui Hegel că a preamărit omul, a făcut din el un zeu, o manifestare divină, iar lui Nietszsche – că a înlocuit cu idealul supraomului respectul datorat de om lui Iisus Hristos. Despre Comte, „mare preot al Umanităţii”, scrie că „a ordonat o procesiune de prostii”, între care „prostia umanitară structurează tot sistemul”.

Dar despre crepusculul umanismului, care a dus la dezumanizare, în altă carte pe care vă îndemn să o citiţi: Un mormânt în cer de Vintilă Horia. Până atunci, să fim atenţi cum se sting drepturile omului în timp ce răul nu se mai jenează să se manifeste la lumina zilei.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT