Groparii lucrează întru veșnicie

Orașul Chișinău are 11 cimitire „active”, două dintre care sunt cunoscute mai mult: Cimitirul Central sau, cum i se mai spune, „cimitirul armenesc” și Cimitirul Sf. Lazăr din str. Doina, unul dintre cele mai mari din Europa. În afară de Cimitirul evreiesc, toate sunt în gestiunea Întreprinderii Municipale „Combinatul Servicii Funerare”, a cărei administrație se află pe str. Mateevici 11, acolo unde se găsește și Cimitirul Central, loc cu o istorie de peste două sute de ani, cele mai vechi morminte fiind de la sfârșitul secolului al 18-lea.

Ludmila Boțan, directorul combinatului, e în această funcție din anul 2012, chiar din luna decembrie. Pe parcursul acestei perioade, ne spune Ludmila, a reușit să se convingă că emoțiile pe care le trăiește un angajat în această activitate deloc ușoară îi afectează puternic structura spirituală.

Personalul, „expus la un examen de rezistență”

„Fundalul emoțional al celor care lucrează la Combinatul Servicii Funerare, mai ales al personalului care sapă gropi și participă la înhumări, este în permanență expus unui examen de rezistență. Unii nu suportă încercarea și pleacă mai devreme sau mai târziu, alții lucrează ani buni și se obișnuiesc cu această muncă, fără de care, ce să mai vorbim, nu ne-am putea descurca nici măcar o zi. Avem angajați la săparea gropilor cu o vechime în muncă de mai bine de 15 ani, avem și un angajat care are aproape treizeci de ani lucrați. Fluctuația acestor muncitori, deși a mai scăzut, totuși persistă, în virtutea motivelor despre care vă vorbeam mai sus”, zice Ludmila.

Îi spun directoarei că anume acest contingent mă interesează și că, în continuare, aș vrea să discut despre cine sunt cei care lucrează ca gropar la Chișinău, dacă aș putea să stau direct de vorbă cu „băieții” despre „activitatea pe care o prestează” și, dacă se poate, să văd cum se sapă o groapă pentru decedatul ce va fi înmormântat în acea zi.

Groparii, „geografia” și angajarea lor

Aflu de la ea că groparii sau „arheologii”, cum sunt aceștia numiți, nu în derâdere, dar cu o anumită doză de umor de către ceilalți angajați ai combinatului, nu au probleme la angajare, locuri libere în „câmpul muncii” existând permanent. Cu toate că există locuri vacante, cei care lucrează de mai mult timp aici preferă să aducă noi brațe de muncă din localitățile de unde sunt și ei: Costești, Ialoveni, Călărași, Sipoteni, Malcoci, Ulmu etc.

Deși ține cont de doleanțele groparilor și respectă o anumită „geografie” a noilor veniți să muncească în cimitirele din Chișinău, administrația, atunci când duce lipsă acută de gropari, angajează muncitori și din alte localități din împrejurimile capitalei, inclusiv bărbați cu antecedente penale.

„Foști deținuți, după ce sunt respinși de alți angajatori care nu doresc „să-și complice viața” cu ei, vin la noi și ne roagă să-i luăm la lucru. Nu le refuzăm oferta și le oferim șansa de a câștiga cinstit un salariu decent pentru propria existență, pentru familie. Dacă înainte aveam mai mulți angajați cu antecedente penale, acum au rămas vreo patru, cinci. Unul lucrează șofer și vreau să vă spun că, în ansamblu, suntem mulțumiți de comportamentul celor care au ispășit anumite pedepse, privațiuni de libertate. Sunt oameni ca și noi și au toate drepturile, muncesc cinstit și, deși au călcat cândva strâmb, sunt uneori mai la locul lor și mai plini de cumsecădenie decât alții”, afirmă șefa combinatului.

Chișinăul nu are un crematoriu

După ce îmi povestește puțin și despre istoria principalelor cimitire din Chișinău, unul, cel din centru, din secolul 18, iar cel de pe strada Doina, din anul 1964, în permanentă extindere, Ludmila îmi spune că la Cimitirul Sfântul Lazăr lucrează 25 de gropari, ajutați și de excavatoare, iar la Cimitirul Central, 19. Cei din centru mai și mătură, strâng frunzele toamna, deszăpezesc iarna, reușind să facă acest lucru și în toate celelalte cimitire din oraș. La cimitirul din str. Doina pentru așa ceva există o secție aparte, de amenajare.

Pentru a lua cunoștință de munca celor care, „cu trup și suflet”, trudesc la săpatul gropilor și la înhumarea răposaților, sunt ajutat de Victoria Diacov, inginer la combinat de peste zece ani. Deoarece pentru a doua zi nu se prevede decât înhumarea unei urne cu cenușa unui decedat din Chișinău, adusă de la un crematoriu din Odesa sau din București, unde a fost mai întâi transportat pentru că în capitală nu există asemenea servicii, convenim cu Victoria să revin peste o zi. Până atunci însă pot discuta cu trei gropari, cel de al patrulea, Jora, „pentru că nu-i place să dea interviuri”, dând bir cu fugiții.

Muncă unde „nu se cere să vorbești prea des”

Ion, șef de echipă, chișinăuian, de baștină de pe lângă Cahul, vorbește pentru toți. Are trei băieți. Cel mai mare, căsătorit, locuiește la Moscova, iar cel mai mic are doar patru anișori. De la Ion aflu că Jora, care a fugit, este cel mai vechi în slujbă și că a venit pentru prima oară la cimitir de la țară, cu școala la un „subotnic”, pe când era copil. Era prin anii optzeci, lui Jora i-o fi plăcut sau n-a avut de ales, dar, după absolvirea școlii, a venit și s-a aranjat cu lucrul la cimitir. „De atunci și până în prezent nu lucrează decât aici, e un om de treabă, dar nu-i prea vorbăreț. De fapt, în munca asta a noastră nici nu se cere să vorbești prea des, că la cimitir trebuie să fie mai mult liniște”, conchide Ion.

De la cei trei gropari aflu că „statul în biserică, peste noapte” al unui răposat costă, neoficial, 500 de euro (până nu demult costa 350 de euro), că groparii au un salariu de patru-șase mii de lei, „când și cum dă Dumnezeu”, că cei „de la Doina” îngroapă și morții nimănui, care stau uneori la morgă mai mult timp. Trecem peste istoria acestor suflete năpăstuite, spunând doar că „morții nimănui” sunt îngropați fără slujbă religioasă, fără pomeni și fără ca cineva să le plângă la căpătâi. Singurii care mai fac o cruce sau rostesc „Dumnezeu să-l ierte” sunt tot groparii…

Peste o zi

De la ora opt, o echipă din patru gropari, dintre care doar Ion e „vechea mea cunoștință”, sapă groapa ce trebuie să fie gata până la ora zece. Groparii se rânduiesc, dând câte un rând de hârleț fiecare și aruncând cu lopata țărâna ce mai rămâne, în așa mod ca următorul să vină „pe curat”. Plouă ciobănește, dar ei își fac munca, pentru că „la cimitir răposatul nu așteaptă”. Gropile, din spusele groparilor, la cimitirul din centru se sapă mai ușor, spre deosebire de cimitirele de la Ciocana sau Buiucani, unde pământul este uneori tare ca piatra. „Săpăm și pe ploaie mare, de vară, și pe viforniță, și când afară sunt plus patruzeci de grade și se aprinde bricheta dacă o uiți la soare, și când sunt minus douăzeci și pământul este înghețat până la adâncimea de jumătate de metru”, mi se destăinuie groparii.

Răngile-topoare, cazmale de tot felul, alte instrumente groparii și le fac singuri. Cele ce se fabrică în prezent, aduse din China sau de pe altundeva, nu sunt de nădejde. Orice groapă pe care o sapă are adâncimea de un metru și șaptezeci de centimetri și, în funcție de mărimea sicriului, plus zece centimetri pe perimetru. „La țară groapa pentru mort se sapă trei zile. Un rând, două de hârlețe se lasă pentru ultima zi, înainte de înmormântare. La noi, groapa se sapă rapid, doar în două ore. Cimitirul de la Poșta Veche, care avea 145 de hectare, doar în ultimii ani s-a extins cu încă vreo 15… ”, susțin muncitorii.

Excursie printre cavouri și morminte simple

După ce își fac lucrul, Ion, pe care îl cunosc de trei zile, se oferă să-mi facă o excursie de scurtă durată prin cimitir. Cavouri somptuoase despre care cineva zicea, în glumă desigur, că, „bre, ăștia știu cum să trăiască”, dar și morminte modeste ale înaintașilor, oamenilor de artă, de știință etc.

Ici-colo câte un mormânt al vreunui om pe care l-ai cunoscut în viață. Morminte ale scriitorilor decedați de covid, câte un loc rezervat din timp pentru înhumare, despre care cineva zicea că mai bine nu ar trebui să ți-l rostuiești, pentru că „îți schimbă programul de viață și te cheamă mai repede la cele veșnice”.

În capătul aleii de la intrarea în cimitir Ion îmi arătă și locul rezervat pentru primul președinte al Republicii Moldova. Îmi spune în șoaptă că îl vede des pe bătrânul fost șef al statului, „care se vede că n-a furat”, venind la mormântul soției sale, străjuit de o cruce simplă, spălată de ploi. Alături, cavoul impunător al unui alt președinte, despre care Ion nu-mi spune nimic, pentru că „știți dumneavoastră mai bine cine este”.

______________________________________________

Urmăriți-ne pe Facebook, Instagram, Telegram și YouTube