Tamara Ceban: între magnific, servitute și dramă

Ea, Tamara Ceban, a fost cu adevărat o artistă spectaculoasă. Fascina avalanșa ei de emoții, de virtuozități vocale, de fervoare, de transcendere într-o lume tonică, revigorantă, așa cum și-o imagina și o plăsmuia ea. Avea aură!

În primele trei decenii de existență a RSS Moldovenești, alias Basarabia ocupată, în 1940, de URSS, nu era nimeni care ar fi putut să concureze cu ea. Și nu numai pentru că spațiul rupt de matcă devenise arid, ci și pentru că acea voce lejeră, suavă, unduioasă din registrul superior, registrul clasic al frumuseții feminine, acel mod al ei magic de a se transfigura în fiecare cântec, temperamentul, efervescența, semeția, farmecul ei fizic, ținuta distinsă în asociere cu un zâmbet generos, dar mai ales avântul ei consolator, înflăcărarea ei ce acoperea și stingea melancolia ruinelor postbelice – toate se concentrau în acest nume și în această personalitate ce nu avea, la acea oră, egal. E perioada când Tamara Ceban se identifica, într-adevăr, cu misiunea unei deschizătoare de drumuri în nou sovietizata enclavă basarabeană, cu lansarea primelor orchestre de muzică populară, în primul rând, a orchestrei Radiodifuziunii și, în mod special, a Orchestrei „Fluieraș”, în toate fiind prima solistă, în timp ce numele ei se asocia celor mai populare cântece ale ei, aici e și „Leana”, și „Lelișoară Mărioară”, și „Doina” (cea veche, și cea nouă), și „Ciobănașul”, și „Mână, Gheorghe, boii bine”, ce alternau, într-o veselie, cu „Bunu-i vinul ghiurghiuliu”, „Cănățuie”, „La morișca cea de jos”, „Hora de sărbătoare” și atâtea alte cântece, unele scrise pentru ea de compozitorii locului sau incluse în repertoriul ei din arealul cultural sovietic.

Omniprezentă în perioada ei de grație, ea a fost artista aproape de neînlocuit pe care contau autoritățile epocii, găselnița lor prețioasă pentru faimoasele „zile ale culturii moldovenești”, a „decadelor”, „lunarelor”, a nenumăratelor „dări de samă”, solicitate și organizate de centrul de comandă unional. Concerte și spectacole culminând cu grandioasele festivaluri ale „prieteniei popoarelor”, în care ea era cheia de boltă, punctul de maximă atracție, cântăreața aplaudată pretutindeni, mai întâi acasă, în câmp, la fermă, în podgorii, descrețind frunțile țăranilor proaspăt împinși cu de-a sila în kolhoz, apoi în imensul spațiu al imperiului, până la Sahalin, apoi, când cortina de fier a fost deschisă privilegiat pentru Orchestra „Fluieraș” și solista ei, pe câteva continente, în mai multe țări ale lumii, unde cântecul moldovenesc, la fel și cântece având texte în rusă, maghiară, bulgară, ucraineană, azeră, mongolă etc., se regăseau înveșmântate în culoarea acestei voci sclipitoare. Se pare că atașamentul a fost de ambele părți, ea însăși mărturisind că „Fierbintea mea dorință – să slujesc poporul. În noul an (1951 – n.a.), eu voi completa repertoriul cu noi cântece moldovenești, precum și cu cântece ale compozitorilor din republicile frățești și din țările de democrație populară. Voi fi fericită dacă cântecele mele vor însufleți pe oamenii sovietici la noi biruințe în munca lor spre gloria Patriei”.

Doar că gloria scenică a Tamarei Ceban se va stinge și se va stinge pe neașteptate încă la începutul anilor ’70, odată cu avalanșa generoasă de voci noi, iar printre ele, a Mariei Drăgan, Angelei Păduraru, Nicolae Sulac, cântăreți, însoțiți de noile orchestre „Mugurel” și „Folclor” și, esențialul, de revenirea în forță a cântecului țărănesc autentic, a cântecului popular românesc. Astăzi, la peste 30 de ani de la dispariția ei (a decedat la 23 octombrie 1990), numele Tamara Ceban e tratat ca o pagină de istorie evocată cu prilejul unor evenimente aniversare din biografia ei, al unui Concurs „Tamara Ciobanu” organizat de Uniunea Muzicienilor, în timp ce cântecele și vocea ei nu se mai regăsesc decât ca elemente de arhivă ale unei epoci, în care, în spațiul pruto-nistrean, s-a cântat în stilul și maniera Tamarei Ceban. O dispariție dramatică pentru o personalitate de o asemenea anvergură, considerată „prima” pe toată linia, care a înregistrat performanța epocii de a fi și prima artistă din Moldova decorată cu ordinul Stalin, prima apreciată și cu titlul de Artistă a Poporului, și cu cel de laureată a Premiului de Stat, fiind aleasă și deputată în Sovietul Suprem – toți laurii fiind din partea URSS-ului. O stea la orizontul îndepărtat al timpului, proiectată în aura unor valori, priorități, gusturi, stil, repertoriu, care au definit-o, i-au folosit la maximum, dar și favorizat talentul, deși, odată cu mișcarea în progresie a timpului și schimbarea opticii, impactul asupra efigiei aceleiași personalități o va proiecta dintr-o nouă perspectivă.

Un nume în eclipsă, astăzi, în spațiul public și o artistă de dimensiunile unei popularități extinse, altădată, dincolo de spațiul imens al URSS, Tamara Ceban a fost, cu adevărat, „vocea de brend a epocii” (muzicologul dr. 4\V. Ghilaș), dar și expresia, portavoce în cântec a timpurilor în care a trăit. Oare putea să fie altfel? Născută la 22 noiembrie 1914, în satul Berezlogi al ținutului Orhei, resetarea istoriei și învălmășeala dramatică a evenimentelor îi marchează tinerețea: studiile de canto academic le face în două țări și două sisteme diferite, începute, în perioada interbelică, în România Mare, cu profesori de la Conservatorul „Unirea” din Chișinău, continuate, în plin război, în Rusia, la Conservatorul „L. Sobinov” din Saratov, și încheiate din nou la Chișinău, cu profesori delegați din centru în locul celor refugiați.

Această viață contorsionată, incertă, cu ororile războiului, cu decesul părinților, în ’45, cu spaima de a fi rămas orfană împreună cu o soră mai mică, Valentina, aflată în grija ei, pare să-i fi injectat suficiente doze de rezistență, de adaptare, de precauție, regenerate în fermitate, în caracter puternic, deschis și deosebit de generos, rămas intact în amintirile tuturor celora care au cunoscut-o personal. (Printre mai multe mărturii, e și a Eudochiei Lica: „Era plină de farmec, stabilea ușor relații cu multă lume, nu-i era greu să-și facă prieteni și-i avea mulți la număr.”)

Angajată în maratonul epocii

Renunțarea la o carieră de solistă de operă, conform licenței, și alegerea cântecului popular sau, mai exact, a cântecului de popularitate, accesibil spectatorilor, identifică un fel de a fi al ei comunicativ, exuberant, deschis să se lanseze oriunde în lume, în mulțime, în câmp, pe malul Nistrului, sau la culesul viei; sau la o uzină metalurgică din Kazahstan, „cu ocazia punerii în funcțiune a primului cuptor de topit metal”, ori în expediții până la țărmul Mării Albe (oare cât mai e până la Cercul Polar?), la Arhanghelsk și Murmansk, de unde se întoarce copleșită de emoție, pentru că, mărturisește ea, „Pretutindeni unde am fost cu concerte ne-au primit cu o excepțională căldură și cordialitate. Toți iubesc și cunosc cântecele moldovenești. Astăzi, când îmi amintesc de această călătorie, simt o mare mândrie pentru marele nostru popor sovietic”. Sunt pistele de lansare a celeia ce va deveni faimoasa Tamara Ceban, la fel și a numelui Ceban, preluat de Tamara, născută Taratanschi, odată cu căsătoria sa, în primul an de după război, cu Valentin Ceban, funcționar la Ministerul Justiției, acest nume devenind asociat succesului fulminant al unei artiste de primă mărime în spațiul URSS.

Deja în 1947, fatidicul an al foametei organizate, când mai sângerau rănile războiului, Moscova a selectat-o să participe la Festivalul mondial al tineretului de la Praga, regizat după scenariul prieteniei mondiale a popoarelor, unde reprezentanta Uniunii Sovietice și cântecele ei au luat Premiul I; apoi, cântă în întreg spațiul intrat sub jurisdicția noului/vechiului imperiu sovietic, în Republicile Baltice, Belarus, Ucraina, Gruzia, Armenia, apoi în republicile Asiei Mijlocii și din nou în Ucraina, apoi din nou acasă, direct în câmp, pe „podiumul” mașinii kolhozului sau în sălile neîncălzite ale cluburilor din sate și raioane (doar în patru luni ale anului 1952, consemna „Sovetskaia Moldavia”, a avut 89 de concerte!). Acestor itinerare și programe de concert epuizante, devastatoare puteau să le reziste doar o voce și o personalitate de o vocație artistică ieșită din comun, concerte, în care o însoțeau, rând pe rând, orchestra Radiodifuziunii Chișinău, sau orchestra Ansamblului „Joc”, sau Capela corală „Doina”, sau „Fluieraș”, fiecare cu dirijorul său (au fost mulți și diferiți, ea, solista Tamara Ceban, a fost, însă, unica!).

Cu „Fluieraș” a explorat întreaga Rusie, inclusiv în expediții siberiene până la Komsomolsk-pe-Amur și Vladivostok, apoi Europa (inclusiv Ungaria, chiar în anul de pomină 1956); apoi, cântecele ei au avut ecou și mai departe, în Canada, India, Birmania, Japonia, dar constant, fierbinte și impresionant la Moscova, în „capitala țării socialismului biruitor”, cum o numea Tamara Ceban, unde, fiind tratată ca o adevărată artistă de calibru, i-au fost puse la dispoziție cele mai prestigioase săli de concert, Palatul Congreselor, Teatrul din Kremlin, Casa armatei sovietice, Sala cu Coloane, Sala „P.I. Ceaikovski”. Presa unională, cu condescendență, despre concertele de „dare de samă” ale moldovenilor în fața spectatorilor și a criticilor moscoviți: „Mărgăritarul acestui colectiv („Fluieraș” – n.a.) este Tamara Ceban. Arta ei nu numai că e plină de viață – ea este pătrunsă de un robust optimism”, considera „Moskovskaia pravda”. Prin surprindere, i s-a încredințat și un turneu în România, în ’53, împreună cu Capela corală „Doina”, de vocea ei, așa cum au relatat mai multe surse, minunându-se și Mihail Sadoveanu.

„Nu tot ce interpreta avea valoare artistică”

Succesul enorm al Tamarei Ceban a cuprins, firește, în aura sa și „Fluieraș”-ul filarmonic, care i-a fost partener și a acompaniat-o timp de 22 de ani. Dirijorul, conducătorul și violonistul orchestrei, Serghei Lunchevici, a încercat să explice acest succes al solistei sale de neînlocuit prin „baza ei de studii academice de canto, la care a altoit vlăstarul cântecului popular moldovenesc”. O fi fiind așa cum a spus Lunchevici care a cunoscut-o cel mai bine, doar că această formulă Tamara Ceban a existat și a fost viabilă la noi doar atât cât a strălucit și s-a pliat pe vocea și prezența ei scenică. O paradigmă asimilată perfect de personalitatea ei, de capacitatea ei de a fascina și a da valoare cântecului, inclusiv celui popular, printr-o iscusită, discretă și nuanțată tehnică vocală academică.

„Doina” ei, și cea de „jele” și cea nouă (autori E. Coca – Em. Bucov) e o adevărată bijuterie vocală (îți dau frisoane puritatea sunetului, la fel și melismatica stufoasă), faimoasa „Leana”, travestită „ca nouă” (uneori și în haina limbii ruse) de D. Fedov și L. Corneanu dintr-un vechi cântec românesc, „Dealu-i deal și valea-i vale”, a sedus iremediabil întreg spațiul URSS-ului și al Europei de Est; sau, pe alt palier, „Hai, maică, la iarmaroc”, ori „Mână, Gheorghe, boii bine”, ori „Vin, bădiță, vin diseară”, sau „La morișca cea de jos”, trecute printr-o generoasă scară a emoțiilor, într-un amestec spontan de tandrețe, de lirism, de poezie, de voluptate, de farmec, de prospețime, de însuflețire – aceste cântece, strecurate ca prin minune în repertoriul ei aflat sub lupa cenzurii, adaugă, vom puncta astăzi, valoarea vocii Tamarei Ceban, a fascinantei sale figuri artistice în patrimoniul folclorului românesc. Dar nu…

Pentru a face față exigențelor epocii ei, a fost imperioasă nevoie de „Sărbătoreasca”, de „Vasile tractoristul”, de „Badea la țelină-i dus”, de „Toate fetele-n kolhoz/lucrează ghini și frumos”, personaje, care se sufocă muncind fără să sufere, fără să se plângă, și atâtea alte creaturi mimând realități după tipare false, pe care ea, magnifica Tamara Ceban, urma să le aducă victorios la finiș (și le aducea cu adevărat!), într-o explozie fulminantă de ropote de aplauze (doar că, în aceste și alte cântece, îți taie urechea acele ascuțite, nu știu de unde împrumutate, ale ei „tra-lea-lea-lea-lea-lea-lea”…). Un paradis iluzoriu acest repertoriu al Tamarei Ceban, în care cântecul popular autentic și cel fals, victimele și opresorii stau cuminți unul lângă altul, intimidați de frumusețea vocii a celeia care trăiește o stare de beatitudine atunci când cântă. Aceasta pentru că ești Tamara Ceban și ești aleasa epocii pentru a fi proiectată în maratonul cântecului acelei epoci ca să consolezi, să aduci lumină, fie și artificială, pe câmpul minat, să acoperi dezastrele, să inoculezi energii pozitive așa încât ruinele să nu mai deprime pe nimeni, iertarea să poată acoperi suferința ca să nu mai lase loc pentru durere. Iar de la un punct, te vei simți fericită în această misiune, fără răni în cântecele tale, fără melancolii, fără suplicii și vei face totul ca și alții să simtă la fel. Exact așa cum declara ea însăși în interviurile sale: „Aş dori să cânt totdeauna numai despre primăvară şi fericire”; sau, din aceeași sursă, „Vreau să cânt fericirea vieții, dragostei și să muncesc pe pământul păcii” („Sovetskaia Moldavia”).

Andrei Tamazlîcaru, care nu scapă nicio ocazie să amintească și să-i fie recunoscător divei de a-i fi rezervat un cabinet aparte pentru cercetările sale în materie de folclor inițiate la Societatea muzical-corală, instituție fondată, prezidată și administrată tot de ea, Tamara Ceban, întrebat fiind, peste ani, despre programele ei de concert, maestrul nu renunță la franchețea sa proverbială, pronunțându-se dur și fără menajamente: „E adevărat că nu tot ce interpreta avea calitatea de valoare artistică. Acum, am selecta din repertoriul ei vreo 2-3 piese. Din aceste trei, „Mână, Gheorghe, boii bine” – cât face!”. Și, de parcă s-ar fi speriat de propriul verdict, conchide: „Orice s-ar spune, la timpul său, Tamara Ceban a reprezentat un nume de rezonanță în arta noastră tradițională, ea a fost, în cuvânt și în faptă, promotorul culturii naționale a românilor de est și am avut numeroase ocazii să mă conving de asta”.

Și, dacă e să continuăm în același registru, ce sunt atunci, dincolo de „cuvânt și faptă”, cântecele Tamarei Ceban atât de aproape de fericire și atât de departe de adevăr? Cântece, în care nu există nici vinovații, nici tristeți, nici erori, singura lor justificare fiind doar de a ne face fericiți. Există însă fericire într-o altă direcție decât cea a adevărului?, se întreba într-un eseu Octavian Paler. După ce a vorbit, de-a lungul vieții sale, numai de bine despre regimul care a adoptat-o, încurajat-o, susținut-o, folosit-o, decorat-o, privilegiat-o, într-o situație de cumpănă, a murmurat, în sfârșit, adevărul, mărturisindu-se ca unui duhovnic, cu un an înainte de deces, jurnalistului Nicolae Roșca: „Am fost o lumânare, peste care au suflat mereu cele mai năprasnice furtuni, au suflat asupra-mi ca să nu-mi pot înălța flacăra… Dacă menirea unui pom e să înflorească și să rodească, iar lui i se rup mugurii în toată primăvara, un asemenea pom este bolnav… „Cănățuia” nu este cântecul meu. În general, nu am reușit să cânt cântecele pentru care s-a zbătut și s-a chinuit sufletul în mine. Și asta pentru că am fost o lumânare peste care s-a suflat mereu. Și pentru că am fost o lumânare purtată de o mână străină” („Viața satului”, 21 noiembrie 1989).

Cine nu-și amintește de „cănățuia” – cănița frumoasei cârciumărițe din scenă, îndemnându-ne focos să gustăm din licoarea tămăduitoare de anxietăți a lui Bahus? (Peste Prut, Gică Petrescu sau Maria Tănase nu făceau oare la fel?) Doar că drama celeia ce avea vocația extraordinară de a se asimila oricând, oricum și oricărui repertoriu și oricărui personaj, inclusiv (aflăm) celui străin propriei sensibilități (nu știm dacă și propriei convingeri?), a răbufnit la suprafață odată cu spiritul schimbării ce plutea în aer la sfârșitul anilor 80. Grav bolnavă, imobilizată la pat după un atac cerebral, în singurătatea pe care o împărțea doar cu sora ei, Valentina Savițcaia, în grija căreia se afla, din această vulnerabilitate traumatizantă se desprinde firesc nevoia purificatoare de sinceritate. Spre sfârșitul vieții, în amurgul unei străluciri, mai pâlpâia dorința de a fi – da – ea însăși, dar cea pe care nu a cunoscut-o încă nimeni.

O artistă de mare talent, dar în afara libertății spiritului

Lumea o cunoștea însă pe marea artistă, faimoasa Tamara Ceban, personajul de prim-plan al acelei epoci, chiar dacă, la vârsta de 59 de ani, s-a retras din scenă și a preluat clasa de canto a Institutului de Arte. Oricum, ea a fost, cum spunea cineva, „generalul vieții și al lumii – era destul să trântească cu pumnul în masă și se rezolva totul”. Inclusiv proiectul unui bizar taraf de femei, fructul ambițios al fanteziei ei feministe, având numele nostalgic „Leana”; la fel și schimbarea repertoriului rusificat al Capelei corale „Doina”, în care au fost incluse, la intervenția ei, lucrări de muzică moldovenească.

Îi avea de prieteni pe cei mai cunoscuți artiști ai URSS, Maria Bieșu, Irina Arhipova, Irma Yunzem, Boris Ștokolov, Arkadi Raikin și atâția alții, dar era în relații strânse și cu persoane din vârful nomenclaturii cu care ea, Tamara Ceban, deputat, cafegie și fumătoare înveterată, remedia, la o vorbă amicală, cele mai complicate probleme în care îi plăcea să se implice: apartamente, burse, căsătorii și tot ce era firesc să aibă omul pentru a supraviețui în bune condiții. Nu-i primea, însă, în cabina sa de machiaj pe cei dornici s-o vadă, fie miniștri, „polkovnici”, eroi ai muncii socialiste, decât după concert, când se stingea furtuna de aplauze și se lăsa înduplecată de marea de flori. Mai avea și o „Volgă” cu șofer la scară, deși se despărțise demult de scenă, cu care hălăduia, dintr-un impuls de neînvins, oriunde o duceau ochii pentru a-și stinge reflexul de a pleca din nou și din nou „undeva” (unde? la polul nord?, în câmpia rusă?, în somptuoasa Sală a Kremlinului?, sau pe malul Nistrului?).

Frumoasă, deschisă și simplă în relații, nu ținea la bani, pe care îi avea din belșug din funcțiile, premiile și concertele de altădată, îi cheltuia mai mult pe bijuterii și blănuri (fotografiile confirmă slăbiciunea ei, una feminină prin excelență), pe cadouri generoase, pe studenții săi de la clasa de canto (Nadejda Cepraga și Alexandru Lozanciuc au fost preferații ei), pe nepotul său, Vovocika, fiul surorii sale, pentru a acoperi, de presupus, golul de a nu fi avut în preajmă copii nici din căsătoria cu V. Ceban, care decedase (i-a lăsat însă ca amintire o cicatrice la mână, când, din gelozie, a apăsat pe trăgaci), și nici din mariajul de scurtă durată cu muzicianul Țurcan, de care a divorțat, și al cărui prenume azi nu și-l mai amintește nimeni. În viața ei zbuciumată și plină de imprevizibil, ea, zeița din scenă, apare atât de terestră și lumească, dar și aici e în rolul principal al unui personaj, care decide și pune ferm punctul pe i așa cum crede ea că e mai bine… (Dacă e să credem articolului-bombă al regretatului Ion Proca, apărut în „Ora satului” (nr. 9, mai 2004), ea a mai fost căsătorită, până în ’40, cu notarul Nicolae Popov din Ivancea, cu care a avut un băiat, pe nume Grigore. E o poveste-spovedanie, cu jurământul jurnalistului de a o face publică doar după decesul ei, o dramă cutremurătoare, în care vicisitudinile istoriei despart fiul de mamă, care nu reușește să se refugieze împreună cu el în România. De frica securității, nu-l caută nici atunci când se află, peste ani, în turneu la București, pentru că (și aici e un moment de suspans…) „Eu știu ce înseamnă pușcărie sovietică. Nimeni nu s-a întrebat de ce am lipsit un an și jumătate din Chișinău” (anii ’40, ’41 – n.a.). „Am simțit că plesnește inima în mine dacă nu mă spovedesc cuiva”, își încheie Tamara Ceban partea de taină a vieții ei, ascunsă până atunci sub lacătul tăcerii.)

Din mărturiile strecurate în străfulgerările ei de sinceritate putem deduce că ea și-a găsit fericirea în cântec, în viața la vedere, nu și în zonele ascunse ale ființei ei. Privită dintr-un racursiu, care cuprinde artista Tamara Ceban, afli o figură excepțională; dacă te uiți din alt unghi de vedere, apare o personalitate aservită regimului sovietic de ocupație. În definitiv, Tamara Ceban a fost tot ceea ce spusese despre ea succesul și popularitatea ei ca interpretă de valoare a acelor vremuri, dar tot ea a fost și ceea ce exprimau atitudinile, implicarea ei activă în viața publică a imperiului. Cu siguranță, căldura și puritatea vocii, magnificul transfigurării scenice, simțirea muzicală, această combinație de strălucire și carismă a creației ei a fost una de mare talent, dar în afara libertății spiritului. A fost un cântec încercând disperat să învăluie în lumină mizeria lumii. Devorată de un regim totalitar, inclusă fără cruțare, de la un capăt la altul al lumii, în maratonul epocii „socialismului dezvoltat” (până și în ultimii ei ani de suferință, grav bolnavă, retrasă de la catedră și din viața publică, perceptorul de cotizații era trimis la ea acasă pentru a încasa plata în fondul partidului…), ea a încercat să supraviețuiască, acoperind o rană care doare și care nu se vindecă decât prin a o transforma, dincolo de scenă, în deschidere și o uimitoare generozitate umană. Generozitate ce friza uneori limitele imposibilului, nu și ale ei, și devenită de nedespărțit alături de numele Tamarei Ceban.

Până la urmă, fiecare valorează doar atât cât a dăruit, spune o înțeleaptă vorbă de duh.

________________________________________________

Urmăriți-ne pe Facebook, Instagram, Telegram și YouTube