Nu există subiect mai încurcat în RM decât atitudinea moldovenilor față de problema națională. De fapt, singura problemă importantă pe care o au, căci toate celelalte derivă din aceasta: revenirea între hotarele României. Atitudinea a fost mereu ambiguă, în sensul că nu s-a definit niciodată precis: ca atare, avem foarte puțini unioniști categorici și foarte puțini antiunioniști fermi, majoritatea oscilând ba într-o parte, ba în alta – nu mult, cu doar câteva grade, dar destul ca să provoace disonanțe cognitive sociologilor.
Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.
SUSȚINEȘi azi, la trei decenii de independență, e greu de spus cum stăm la acest capitol. Aparent, totul e limpede pentru un observator din afară: RM nu (mai) are formațiuni unioniste în Parlament, iar retorica principalelor partide se împarte între integrarea europeană și integrarea în Russki Mir. Și totuși, nimeni nu poate spune că problema a fost rezolvată prin abandon sau amânare. Nimeni nu poate pune mâna în foc că, într-o bună zi, legislativul de la Chișinău nu va face o declarație ca a celor aproape două sute de consilii locale din 2018. O declarație deloc simbolică, de data asta.
Concetățenii de alte etnii intuiesc mai bine decât românii din RM această imprevizibilitate, tocmai pentru că și-au făcut, cu timpul, o idee mai clară decât majoritarii despre naționalitate și deci știu cum funcționează creierul colectiv în această privință: e suficient să creezi un antagonism între două comunități, ca să se nască brusc o conștiință națională puternică. Antagonismul generat de Rusia în Crimeea și Ucraina de Est i-a făcut pe ucraineni să se perceapă ca o singură națiune. La vremea lor, găgăuzii au devenit… găgăuzi pentru că cineva le-a insuflat frica de românizare. Doar diferendul transnistrean a fost perceput ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a ne fi declarat români și, în loc să ne readucă pe toți la românitate, ne-a îndepărtat și mai tare de aceasta. O percepție falsă, fără îndoială, căci dacă rușii au pornit un război împotriva noastră, eram în mod sigur pe calea cea dreaptă.
Dar nu numai minoritarii simt mai bine confuzia lăuntrică a majoritarilor, ci și foștii stăpâni ai acestui teritoriu. Fără a intra prea mult în nuanțele care ne plac atâta aici, rușii consideră statul RM doar ca pe o replică instituționalizată la unionism. (După cum și este, dacă ne gândim bine.) Teza consună cu o narațiune de a lor mai veche – Matușkăi i-a plăcut întotdeauna să se creadă inocentă și dreaptă – și le justifică oarecum ingerințele în treburile interne ale RM: misiunea nobilă ar fi, în acest caz, să apere fosta republică soră de imperialismul român, nu? Observați cum, de fiecare dată când se schimbă domnia la Chișinău, Kremlinul vrea să afle în primul și în primul rând poziția noii guvernări față de România și față de reunificare. Avem de a face cu o abordare pe care noi o ironizăm drept simplistă, dar ea este întotdeauna clarificatoare pentru ruși tocmai pentru că vizează miezul chestiunii.
Vrem, nu vrem, aceasta este șchioapa cu care Rusia ne măsoară suveranitatea – cu atât mai mare cu cât suntem mai departe de București, din punctul ei de vedere. Kremlinului nu-i pasă dacă îi suntem aliați, slugi sau neprieteni. Să nu ne facem iluzii: fie că sărutăm duios Gazpromul în conductă, fie că ne prosternăm jălalnic la picioarele sfincșilor de pe Krasnaia, fie că, dimpotrivă, țipăm isterici că nu vrem trupe străine pe teritoriul nostru (de regulă, când țipătul nu comportă cine știe ce riscuri și mai ales nu obligă la nimic), pe țar și pe aghiotanții lui îi interesează doar distanța care ne desparte de România. Atât. Pentru Moscova, tot ce ține de RM pornește de la modul în care aceasta se raportează la vecinul ei vestic.
Rusia nu a perceput, se pare, nicicând independența noastră ca pe o formă de neatârnare față de ea. Toți oamenii Kremlinului salută, au susținut și vor susține acest statut al RM atât timp cât el va opri infiltrarea României – și, odată cu ea, a unui membru NATO și UE – în zona de influență a Rusiei. Nicio guvernare moldovenească, din 1992 încoace, nu i-a alarmat vreodată cu adevărat pe ruși, dovadă că nu am avut niciuna care să pună cu adevărat „problema națională“. După scurte tatonări prealabile și o trântă zdravănă, cu Spânu și Popescu pe omoplați, Moscova i-a dat de înțeles Chișinăului că nici de la guvernarea Sandu-Gavrilița nu se așteaptă la așa ceva.
Dacă nu am ține să ne jucăm în continuare „cartea“ (a statalității? a integrării himerice în UE? cu Transnistria și cu monopolul energetic rus în spinare, cu regiuni și orașe întregi din țară care trăiesc într-o realitate politică paralelă?), dacă nu ne-am sili să credem că există propășire și fără definirea dezideratului național (care o fi scopul existenței acestui stat rămas fără o treime din populație și cu trupe străine pe teritoriu, tărâm al înapoierii și eternului eșec economic?), poate că am găsi o soluție și la dictatul sau șantajul fostei metropole.
Un popor care ar ști ce vrea și cum îl cheamă nu ar vedea, de exemplu, în acordul semnat cu Gazprom la Moscova un fel de penalitate pentru gazoducte alternative, ci dimpotrivă, un semnal pentru a construi altele noi.
În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.
SUSȚINE