„Nu ne naștem pentru chin, ci pentru Fericire”

Interviu cu Emilia Plugaru, scriitoare

– Dragă Emilia Plugaru, ce jocuri din copilărie îți amintești? Unde vă adunați ca să vă jucați?

M-am născut în satul Cetireni, Ungheni. Locul unde a decurs copilăria mea și a altor copii, se numea „Șchele”, era o livadă enormă de nuci, dincolo de casele mahalei. Eu inventam povești și mergeam în Șchele ca să le povestesc prietenilor. Jocurile erau cele mai simple, începând cu harbujeii – movilițe din colb, apoi „Împărate, împărate, dă-mi un soldat”, „De-a țurca”, joaca în pătrate, de-a telefonul stricat, de-a „fanticul” și altele.

– Erai un copil serios? Când ai aflat prima dată de arhitectură? Cum te-ai decis să te faci arhitect? Ai lucrat în acest domeniu?

Eram pur și simplu un copil. Totuși, mai degrabă serios… Credeam că voi fi pictor. Dar am decis să fiu jurnalist. Nu s-a întâmplat. Nu mi s-a permis să depun documentele, căci nu aveam materiale editate la ziare. Am mers la Facultatea de Arhitectură din simplul motiv că din cele șase examene două erau desenul. Știam că arhitectul proiectează case, iar ce este un proiect, am aflat pe parcurs. Am iubit enorm arhitectura, care nu este altceva decât o poveste, sau un vers scris în piatră. Ca arhitect, am muncit timp de 17 ani. Am proiectat parcuri prin toată Moldova. Terenuri de joacă pentru copii, intrări în parc, terenuri de sport, toate construcțiile necesare unui parc – scaune, banchete, locuri pentru sădirea florilor. Am proiectat parcurile din Ungheni, Hâncești, Basarabeasca, scuarul de la Sculeni, Chișinău. Am participat la reconstrucția parcului Dendrariu. Precum vă spuneam, proiectarea e ca o poveste. Îți creezi mai întâi povestea în minte, vezi totul, până la cel mai mic detaliu, apoi trasezi pe hârtie.

– De ce și când te-ai apucat să scrii poezii? Cum scriai versurile – în liniște sau în gălăgie?

Scrisul a venit ca o salvare. La început, am scris versuri pentru copii, apoi am scris texte din necesitatea de a uita niște necazuri, de a mă calma, de a trece cumva peste probleme, de a mă debarasa de niște gânduri, ca struțul care își bagă capul în nisip… Ziua aveam prea multe de făcut, scriam noaptea, când toți dormeau.

– Ai patru copii, Emilia. Nu ai avut depresie după fiecare naștere? Cum îi cheamă pe copiii tăi? Unde sunt ei acum?

Probabil, am fost o perioadă lungă în depresie post-natală. Doar că nu realizam acest lucru. Responsabilitatea față de cei cărora le-am dat viață, fără să mi-o ceară, era atât de mare, încât orice depresie rămânea pe planul doi. Da, am patru copii: Rodica, Mircea, Radu, Domnița. Fetele locuiesc în Franța, băieții – în Chișinău.

– Ce cărți pentru copii ai publicat? Cum au decurs lansările? 

Pe parcursul anilor, am scris foarte multe povești, povestiri, poezii pentru copii, scenete, ghicitori, fabule. Am publicat două cărți de poezii pentru copii: „Sunt elevă-n clasa-ntâi” și „Anotimpuri colorate”. Celelalte își așteaptă rândul. Lansările au fost foarte frumoase. Cu implicarea copiilor.

– În ce mod ai scris piesa ta pentru copii „Vârcolacii au furat luna”? Cum ți-a venit subiectul? Te temi de vârcolaci? De câți ani se joacă piesa la „Licurici”?

Din prea multă nedreptate am scris această piesă. Subiectul e luat din viață. Va fi actual, din păcate, încă mult timp. Nu mi-e frică de vârcolaci. De oameni îmi este mult mai frică. Piesa se joacă din 2001 până azi, la Teatrul „Licurici”. A fost montată de regizoarea Dana Strungaru, pe timpul când director al teatrului era regretatul Om de Artă, Titus Jucov.

– În 2018, pentru cartea „Anotimpuri colorate” ai obținut premiul Bibliotecii Naționale pentru Copii „Ion Creangă” în cadrul Salonului Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din Republica Moldova. Cine a ilustrat cartea? Cât de mult te-a încurajat acest premiu?

Cartea „Anotimpuri colorate” a fost ilustrată cu minunate desene în acuarelă de către pictorul Ion Cârchelan, a fost o colaborare reușită. Îi invit pe copii să descopere peisajele sale ce ilustrează fiecare anotimp și fiecare poezie din carte. Premiul a fost o onoare, m-a încurajat și mă bucură de asemenea faptul că poveștile și poeziile sunt apreciate și citite în școli, la radio, în R. Moldova și în România. Poezia „Un profesor”, pusă pe muzică, a devenit un hit de Ziua Profesorilor. Muzica a fost compusă de Adrian Idricean, intrepretă – Ruxanda Covalschi.

– Poezia ta „A sunat aseară mama” a devenit virală pe internet, au citit-o și elogiat-o milioane de români de pe toate continentele. Ai scris poezia dintr-o respirație sau ai cizelat-o timp îndelungat? În poezia aceasta e vorba de o întâmplare inventată sau reală? De ce ai optat pentru un final fericit?

A fost scrisă dintr-o respirație, chiar m-am mirat… Am scris exprimându-mi dorul de propriii copii, plecați departe. E dor de mamă… Am îmbinat un sentiment adevărat, puternic, cu imaginația. Întâmplarea din poezie e inventată, dar se bazează pe o trăire autentică. De ce am ales un astfel de final? Pentru că nu-mi place tragismul, tristețea – da. La finalul poeziei, copilul vine din străinătate pentru ca s-o vadă pe mama sa. O vizitează în toiul iernii, trăiesc împreună câteva zile fericite. Trebuie să pășim spre fericire.

– Ce cărți de poezii pentru adulți ai publicat?

Am publicat trei volume de poezie pentru adulți: „A sunat aseară mama” în 2019, „O toamnă ca un cântec” în 2020 și „Cer de sineală” în 2021. Aceste cărți au inclus un șir de poezii scrise în ultimii 10-15 ani. Unele sunt despre dorul de sat și de casa părintească, altele sunt despre frumusețea naturii și mai ales a toamnei, un anotimp care mă inspiră îndeosebi. Iar volumul „Cer de sineală” conține poezii de dragoste în vers alb, vers liber, mi-a plăcut să mă aventurez și pe acest teren. Versul alb are o particularitate aparte, parcă te acaparează. Un minimum de cuvinte mustind de poezie. Și nu e ușor…

– Ai scris un roman care va fi editat în curând. Cum se numește? Despre ce e? Cine sunt personajele principale? Problematica de bază a romanului?

Am scris un roman în timpul pandemiei de Covid-19, se intitulează „Aglaia a vădănii”. L-am transmis editurii și va apărea curând. Este despre un personaj despre care voiam să scriu demult, o țărancă frumoasă dintr-un sat moldovenesc, despre trăirile ei în universul rural care o înconjoară. Vorbesc de perioada politică prin care trece (anii sovietici, cei de după perestroika, anii migrației moldovenilor peste hotare etc.). O ființă firavă, dar care merge curajoasă prin viață. E ca un munte de verticalitate, bunătate, răbdare și credință. Mi-a plăcut mult să scriu acest roman pentru că îmi place lumea de la sat și cred că oamenii de la țară trebuie puși în valoare.

– La cei 70 de ani abia împliniți, ce gânduri, speranțe, vise ai? Ce mesaj ai dori să adresezi numeroșilor tăi cititori?

Visuri simple. Să fiu sănătoasă, să fie sănătoși copiii și nepoții, să fie pace și pâine în țară, să treacă această pandemie. Cititorilor și la toată lumea le doresc, la fel, sănătate, pace, răbdare și împăcare. Să ne bucurăm de ce avem și să facem totul pentru ca nu doar noi, dar și cei de alături să fie fericiți și împliniți. Căci ne naștem nu pentru chin, ci pentru Fericire!

– Mulțumesc pentru interviu și mult succes în continuare!