Amintiri despre cuvinte-necuvinte

Tatiana Ţîbuleac. Grădina de sticlă. Chişinău: Cartier rotonda, 2018. Acest roman despre rusificarea forţată, scris din perspectiva celui în proces de rusificare, pune la încercare capacitatea lectorului de a citi un text concomitent în două limbi. Basarabeanul înţelege imediat, fără a căuta la subsol traducerea.

Ceilalţi cititori români s-ar putea descuraja în faţa alfabetului chirilic în care sunt tipărite cuvintele din rusă, dar şi a unor regionalisme. Finalurile de capitol – câteva propoziţii scrise de mână pe fila unui caiet, se vor interpretate ca meditaţii ale personajului care narează la persoana întâi, inserate sub formă de abateri lirice, pagini de jurnal sau ca scrisori neexpediate părinţilor necunoscuţi.

Cea mai răbdătoare

Romanul „Grădina de sticlă” este despre nişte „sticlărese” din Chişinău, persoane care câştigă un ban adunând sticle goale, aruncate pe unde se nimereşte. Una din ele, Tamara Pavlovna, rusoaică, adoptă un copil abandonat şi-l înhamă de la vârsta preşcolară la lucrul acesta greu şi murdar. O numeşte „Lastocika” (tot aşa le schimbau numele copiilor deportaţi în Siberia) şi fetiţa este fericită că are mamă. „Numai ea m-a vrut” este gândul de resemnată recunoștință al celei care se credea orfană. O întreabă: „De ce n-aţi luat o rusoaică de la internat?” Directoarea i-a recomandat-o pe moldoveancă: „Cea mai răbdătoare…”. Urma să o facă OM.

Citind, vedeam retrospectiv Chişinăul anilor 1980-1990, cu accent pe sectorul Botanica: marele monument – Serghei Lazo, cinematograful Iskra, Roata dracului, Valea Trandafirilor (lipseşte Beciul Vechi, unde se găseau probabil multe sticle goale).

Balcoane încărcate cu rufe scrobite şi puse la uscat, tapet de un singur fel pe pereţii apartamentelor (un strugure verde pe fundal auriu), vecine ca Şura, care strigă de la balcon ultimele ştiri. Este o atmosferă foarte veridică în acest roman, redată în amintirile fetiţei adoptate, studentă în momentul naraţiunii. De la felurile de mâncare consumate de copii, în funcţie de originea lor etnică, de la cruzimea jocurilor din curte şi filmele cu desene animate preferate (Nu, pogodi!”), până la deprinderea maturilor de „a-şi ierta păcatele singuri”, trecând pe lângă bisericile închise. Şi peste tot – ciocănitoarea, limbă oficială de comunicare. Troleibuze cu rusoaice care bombănesc: „ce caută ţăranii la oraş?” sau ridică de pe scaune copii cu ghiozdane grele în spate, ca să se aşeze ele. Lastocika reţine dispreţul „mamei” pentru ţăranii moldoveni, care „se caliceau” muncind, ca să le aducă orăşenilor la piaţă „harbuji, perje, prăsade, abricoase, poamă, vin” (pe toate acestea le numeşte ca în Basarabia, considerându-le „bunătate”, nu „bunătăţi”).

Eroina noastră era hrănită cu conserve, era prima la şcoală, dar se împiedica de limba moldovenească, după ce luase bătaie pentru că a ţinut morţiş că nu vrea la şcoală rusă, ca şi atunci când a întrebat-o pe „mama”: „unde este casa ruşilor?”.

Persoane fizice – rusificatori zeloşi

„Pintru ţe trebuie la ţini limba maldavenească?”, o întreba „elita” cartierului. În 1989 citeam plângând un articol de ziar, „Hai, puiu, la grădiniţă”, semnat de tatăl unei fetiţe. El a observat un comportament straniu al copilului în dimineţile când mergeau pe jos spre acea instituţie. La început fata vorbea româneşte, ca în familie, dar îl ruga să treacă la limba rusă când mai rămâneau două colţuri de stradă până la poarta grădiniţei. Tatăl nu înţelegea de ce. Ca să nu treacă pe lângă ei educatoarea şi să afle că este… moldoveancă. La ultimul colţ, văzând că tatăl nu cedează, fata cade în genunchi şi-l imploră să vorbească ruseşte dacă o iubeşte… Lastocika din roman este un alt copil care confirmă prin mărturia sa plină de candoare: „Ruşii se consideră cu un cap mai sus decât toate naţiile din lume”.

Ne este cunoscută strategia de rusificare prin grădiniţe şi şcoli mixte, dar mai puţin cea practicată în familie şi pe stradă, peste tot unde se află fie şi un singur rus. Da, se închidea brusc ghişeul la autogară, daca nu te adresai în rusă: „Govori po-celoveceski!”, dar şi vânzătoarea de îngheţată sau un simplu trecător îţi repeta acelaşi îndemn de a vorbi „omeneşte”. Lastocika observă că şi lăzile de gunoi „ştiu cuvinte numai în limba rusă”.

Cine îi felicită pe basarabeni pentru că ştiu ruseşte să intre în pielea acestui personaj mititel, lovit zilnic peste gură sau în frunte, de „mama” ei, pentru că nu pronunţă imediat şi corect cele șapte cuvinte noi în limba rusă. Vera Pavlovna nu este educatoare sau director de şcoală, chiar e poreclită de copiii răutăcioşi „musorka”, dar ea se solidarizează fără discuţie cu politica de deznaţionalizare a partidului comunist. Fetiţa adoptată de ea a fost pusă să copieze de mână zeci de ziare ruseşti, ca să înveţe rusa. Această limbă avea pentru Lastocika „un chip mereu încruntat”. „Cuvintele cădeau din gura ei (mamei) ca nişte coropâşniţe şi se târau pe mine”.

Fiind studentă la Bucureşti, Lastocika observă, după 1990, că românii din Ţară sunt fascinaţi de ruşi, fără a-i cunoaşte. E ca şi cum ar zice: noi nu ţinem cont de basarabenii noştri rusificaţi, ruşi de mâna a doua; noi, peste capetele lor, vă admirăm pe voi, pentru maaarea cultură rusă…

Adevărul istoric este uşor de aflat

Paginile din roman despre anii de redeșteptare naţională –reacţiile rusofonilor şi ale moldovenilor din anturajul eroinei – copiază folclorul urban al anilor respectivi. Refrenele vehiculate de cei treziţi abia atunci atribuiau acelui Front Popular sau Leonidei Lari faptele unor generaţii de intelectuali, marginalizaţi, urmăriţi, lichidaţi prin închisori sau spitale de psihiatrie, pentru vina de a fi vehiculat elementare adevăruri despre limba şi istoria românilor. Oare aşa a fost: chiar şi ruşii din roman nu-şi dau seama că în acest Front controlat de Moscova au fost infiltraţi indivizi care făceau jocul ocupantului? Tot atât de periculoşi ca şi cei din FSN-ul de peste Prut.

„Moldovenismele” din roman nu trebuie confundate cu vocabulele scrise direct în rusă cu grafie chirilică. Nu ştiu, intenţionat sau nu, autoarea etalează un belşug de material lingvistic ce ţine de fenomenul cercetat acum şi numit „schizoglosia”. Adevărul istoric este că generaţii la rând au fost educate lingvistic prin manuale care fabricaseră la comandă „limba moldovenească”, dar nu pe baza graiului dulce moldovenesc, ci calchiind din rusă.

Aşadar, basarabenii nu greşesc accentul, cum afirmă conaţionalii lor din dreapta Prutului, ci utilizează arhaisme sau rusisme şi comit accidente şi modificări fonetice şi de topică, sub influenţa limbii ruse. Dar generaţia tânără nu mai pronunţă: „Şi tu faşi?” sau „Nu şţiu – poaţe mă întorc repedze, poaţe nu”.