Filozoful mut în faţa răului

Profesorul de germană Bach încearcă să reziste, dar cade în indiferenţă şi defetism. Şi Zuleiha, în primul roman al autoarei, nu regretă că a schimbat închisoarea domestică din satul natal pe lagărul de muncă din taigaua de pe malul Angarei.

Personajele din romanul istoric „Copiii de pe Volga”, germani din satul Gnadental, regiunea Povolgia, poartă nume cunoscute din istoria muzicii şi literaturii germane: Bach, Grimm, Hoffmann, Handel. Trei mituri îi poartă prin lume: cele despre pământul făgăduit al Rusiei, al Americii şi al patriei lor istorice.

Trei mituri, şi pentru emigranţii noştri

Coloniştii germani chemaţi de Ecaterina cea Mare, veniţi la mijlocul secolului al XVIII-lea, fuseseră întâmpinați de țarină cu aceste cuvinte: „Copiii mei, noi fii şi fiice ale Rusiei! Vă făgăduim ocrotire părintească!”. Nu cunoşteau mai mult de o sută de cuvinte ruseşti, necesare pentru a vinde mărfuri la piaţa din Pokrovsk, renominat „Engels”, după ce a devenit capitala Republicii Sovietice a Germanilor (1922-1941).

Volga este aici personajul principal. Ea împarte lumea în două: pe malul stâng – stepa cu aer fierbinte şi sarea Mării Caspice; pe malul drept, retezat de munţi care cad brusc spre apă, se simte răsuflarea îndepărtată a Mării Nordului (numită pe timpuri Marea Germană). Şi Bach, ca şi personajul lui Beşleagă din Zbor frânt, ajunge să cotrobăiască apa râului până la fund.

Schulmeisterul Jakob Ivanovici Bach din Gnadental, pe malul stâng, poartă cu el un obiect simbolic, care trebuie urmărit până la sfârşitul romanului – pilota din puf de raţă. La început, întins sub această pilotă, el preferă să asculte lumea: zgomotele precare şi neînsemnate ale propriei vieţi, dar şi viaţa mare. Pilota aceasta poate fi tălmăcită cu ajutorul unui poem antologic al Anei Blandiana, Hibernare. Este blana de urs/ Care-i păstrează, cruntă şi apăsătoare, în viaţă/ În mijlocul frigului fără-nţeles/ şi fără sfârşit. /

Pe malul drept, retras în zadar

Udo Grimm, proprietarul fermei de pe malul drept, îl invită să o înveţe germana pe fiica sa Klara. Casa de pe ţărmul muntos „plutea într-o poiană ca o corabie: imensă, lungă, cu temelia din bolovani grei, cu pereţi din bârne groase, cu obloane din scânduri la ferestre închise bine”. Aici se va retrage profesorul în faţa vieţii mari, luându-şi doar pilota şi un volumaş de Goethe. Se căsătoreşte cu eleva sa, ascunsă la început după un paravan de cârpă. Părinţii ei dispar în timp ce încearcă să evadeze în faţa tăvălugului roşu. Această casă nu rămâne însă o cetate inexpugnabilă.

Cuplul se simte în siguranţă la fermă, până în noaptea când oaspeţi nepoftiţi îi vizitează, violând-o pe Klara. Bach îşi pierde graiul, amuţeşte acolo, în pilota unde fusese legat fedeleş. Iarna, Klara moare după ce naşte o fetiţă. Bach aruncă pilota peste cele două fiinţe, una vie şi insuportabilă, şi iese la râu, unde cineva, dintr-o sanie, îi strigă că s-a înfiinţat Republica Germană de pe Volga. Scopul lui Lenin era de a-i folosi pe nemţii sovietici pentru exportarea revoluţiei în Germania şi vom vedea pe la pag. 400 cum îi va scărmăna Stalin ca pe o „herghelie de cai troieni”, care nu şi-au îndeplinit misiunea. RASSM era (în acelaşi scop) formată în 1924.

Numai noaptea, pe ascuns, mai trece pe malul stâng, întâi pentru a abandona fetiţa în vreun pridvor din Gnadental, apoi pentru a căuta lapte pentru acel copil străin, pe care-l îndrăgise. Prins când mulgea lapte de la caprele din colhoz, este dus în faţa activistului Hoffmann, un venetic excentric, neştiutor de carte dar însetat de citit. Bach, scriitorul de însemnări etnografice şi basme, începe să alerge ca suveica, legal, pe pânza ninsă a Volgăi, cumpărând produse alimentare cu textele sale, susţinute ideologic de Hoffmann, ultimul său elev, care se învaţă să scrie. Odată alfabetizat, ideologul cu chip delicat de fecioară şi trup hidos, are veleităţi de autor şi începe să publice compoziţiile modificate parțial ale lui Bach în Wolga Kurier, cu semnătura „corespondent sătesc Hobach”.

După cei doi ani de coautorat, putem oare spune că Bach, sihastrul mut, izolat pe malul drept, a colaborat cu puterea sovietică de pe malul stâng? Hoffman îl caracterizează astfel: „Nu degeaba ai băut lapte de la colhoz… Eşti un Platon de pe Volga… Ai ajuns la adevăr, tovarășe bărbos! Ai dezvăluit sufletul acestei făpturi neomeneşti – germanul de pe Volga”.

Autoarea subliniază că „totul se înfăptuia” din cele publicate de Hoffmann, iar Bach nu protesta din cauza modificărilor inserate în textele sale ori a interdicţiilor de a scrie pe teme cu caracter religios. O viaţă minunată, un „om nou” se educa prin aceste texte. Ce-i drept, Bach o proteja pe fiica sa, Ana, care rămânea în ferma întunecată, unde nu avea de unde să înveţe să vorbească. Doar la grădinița din sat se citeau poveştile lui Bach, de fapt basmele schimonosite ideologic ale mamei ei, Klara. Sătenii maturi citeau ziarul şi Bach era măgulit de aceasta, continuând să scrie, deși nu mai avea nevoie de prea mult lapte pentru copil.

Vandalizarea crucii de pe biserică şi răscoala sătenilor, înarmaţi cu furci şi seceri, îl descoperă pe Bach martor ocular, dar nu participant. Impresionant episodul cu Hoffmann ca o pradă: toţi i-au văzut trupul de aschimodie gol (de fapt el ilustra ideologia sa), croit după alte tipare decât organismele omeneşti. S-a înecat în Volga, după ce o umpluse cu cadavrele victimelor ideologiei sale. Interesant, de ce tocmai după această mică victorie a celor din Gnadental, Bach decide să nu o lase pe fiica de cinci ani printre oamenii de aici şi încearcă să plece în Germania. Dar, fără bani, nu ajunge decât până la Saratov.

Între timp viața mare i-l oploşise în casa abandonată pe Vaska, un băiat de vreo 10 ani, un vagabond kârgâz, sau poate tătar, adăpostit şi acceptat de Bach, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul fiicei sale. Acest băiat, care îl şocase cu înjurăturile lui multilingve, se va ataşa de Ana ca un animal de casă şi o va învăţa să vorbească. Viaţa mică a lui Bach şi a copiilor se scurge iar în legea ei, în treburile cotidiene. El înghite totul, el se adaptează acolo, sub pilotă.

Viaţa mare şi epidemia de micime

Viaţa în sălbăticie, frumuseţea eternă a Volgăi nu pot îndepărta însă interesul periculos al celor doi copii pentru focurile de pe malul stâng. Bach nu mai are demult arma cea mai înspăimântătoare pentru a-şi reţine fiica – limba. Tăcerea care o lega de tatăl ei era o altă formă de înţelegere, din respirări şi mişcări. Bătrânul suferă, dar tace în continuare, nu schiţează vreun gest de protest. Şi-a revăzut tăcut consătenii: trupuri scăzute, feţe încremenite ca nişte măşti.

Un activist sovietic ajunge cu barca şi în raiul de la ferma lor. El îl etichetează drept duşman al poporului, decis să elibereze copiii din „temniţa ignoranţei”. Îi duce la orfelinatul „Klara Ţetkin” din Pokrovsk, ca să devină oameni noi, sovietici, rusofoni desigur şi în uniformă. În timpul vizitelor lui Bach, degetele fetei îi caută uneori mâna şi o strâng puternic. Copilul simţea primejdia.

El (Stalin) apare brusc, „zburând prin aer”, parcă de nicăieri, în garnitura de tren blindat. Totul îi pare bizar de mic în Republica Germanilor de pe Volga: clădiri, stâlpi de electricitate, copaci, locuitori, corpul de literă al ziarelor, primul tractor sovietic „Piticul” („Karlik”). Totul artificial, de jucărie, curăţenie şi ordine neobişnuită. El gândeşte, privind unduirea leneşă a Volgăi: „De ce un spaţiu atât de imens, un râu atât de bogat au fost dăruite unei populaţii atât de mărunte şi neînsemnate?”. Ca în romanele scriitorilor sovietici, un Stalin cu inimă de părinte al popoarelor simte acut că drumul germanilor spre Rusia trebuie să fie un drum spre moarte. Episodul cu nasul lui Cemodanov, maestrul de biliard lovit de Stalin, limpezeşte oarecum felul de a scrie al autoarei de la Kazan.