„E timpul ca locurile de veci ale deputaților Sfatului Țării să fie declarate monumente de stat”

550
1
Maria Vieru-Ișaev, istoric, cercetător științific, Chișinău, București. Fotografie de Nicolae Răileanu

Interviu cu Maria Vieru-Ișaev, istoric, cercetător

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Dragă Maria Vieru-Ișaev, Anul 2021 a fost declarat de Patriarhia Română „Anul comemorativ al cimitirelor. Valoarea lor liturgică şi culturală”. Ce semnificație are pentru tine această decizie a Patriarhiei Române?

Este mai mult decât bine-venită. Din cauza vicisitudinilor politice, o seamă de personalităţi notorii basarabene, refugiate în România în anii 1940 şi 1944, îşi dorm somnul de veci pe întinsurile patriei lor de suflet şi de drept. Printre ei se regăsesc circa 30 de deputaţi din Sfatul Ţării care au votat Unirea pe 27 martie şi 21 noiembrie 1918.

Când ai mers prima dată la mormântul Elenei Alistar? În ce stare era?

Prin anii 90 ai secolului trecut am mers la mormântul Elenei Alistar, care se află în Cimitirul Bellu din Bucureşti. Mi-a trebuit timp şi răbdare să-l „desţelinesc” de chirău, numit în popor „iarbă rea”. Am fost ajutată de bunul meu prieten, nonagenarul Constantin Manuilă. Era ultimul nepot supravieţuitor al boierului iubitor de ţărani şi neam românesc, Pavel Dicescu. Fac curăţenie la mormântul Elenei Alistar sporadic, când vin la Bucureşti. Trebuie însă ca cineva să-şi asume grija permanentă de acest loc de veci. Am scris și un studiu despre Elena Alistar, am publicat și multe articole despre viaţa şi opera unor personalităţi, numele cărora sunt legate de Unirea Basarabiei cu România.

În martie 2013 am vizitat în cimitirul Bellu și locul de veci al lui Ion Buzdugan. Pe cel al lui Gherman Pântea l-am descoperit prin Mioara Pântea, nora deputatului. Peste ani am găsit și locul de veci al lui Vasile Bârcă, decedat în 1949.

Identificarea mormintelor înaintaşilor basarabeni, slujbele de pomenire la locurile lor de veci trebuie să devină una dintre priorităţile acestui an comemorativ, dar şi în următorii ani. Iar starea deplorabilă în care se află unele dintre ele trebuie să ne îngrijoreze şi să ne îndemne la acţiuni recuperatorii creştineşti. Un exemplu concludent poate servi mormântul lui Teofil Ioncu, de la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, decedat în 1954, unul dintre cei mai militanţi unionişti din Sfatul Ţării. Dacă am amintit de Iaşi, localitate dragă şi apropiată basarabenilor, am identificat aici şase morminte – patru în 2016 (Atanasie Chiriac, Vasile Harea, Teofil Ioncu, Gheorghe Năstase), şi două în 2018 (Teodor Bârcă, Nicolae Grosu).

Ce alte morminte ai reuşit să depistezi? Unde se află?

Trebuie amintite neapărat mormintele de la cimitirul mănăstirii Cernica, din preajma Bucureștilor. Am scris mai demult despre „parcela basarabeană” de la Cernica (Poduri de memorie între mormintele înaintaşilor, „Literatura şi arta”, 2 iunie 2005).

Pentru basarabenii refugiaţi în România în tragicul an 1944, Cernica devenise „Zidul Plângerii”, vorba părintelui Ignatie Grecu, arhivarul mănăstirii. La cimitirul Cernica sunt înmormântaţi următorii deputaţi unionişti din Sfatul Ţării: Vladimir Bogos, Daniel Ciugureanu (cenotaf), Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Ion Pelivan, Elefterie Sinicliu, Nicolae Suruceanu, Ion Văluță. Osemintele deputatului Iorgu (Gheorghe) Tudor se află în cripta familiei Halippa, fără ca numele lui să fie trecut pe monumentul funerar.

Din 2013 încerc să descopăr mormintele deputaţilor Sfatului Ţării, presărate și prin alte cimitire din Bucureşti. Nu pot trece cu vederea mormântul lui Ştefan Ciobanu, de la Reînvierea. Deşi numele lui nu se regăseşte pe listele forului legislativ basarabean, a avut o contribuţie imensă la unificarea de facto a Basarabiei cu Patria istorică.

Mă consider, într-un fel, continuatoarea lui Alexandru Chiriac (1919-2002). Basarabean din Vornicenii Lăpuşnei, a absolvit Liceul „A. Donici” din Chişinău. S-a refugiat în România. Nu s-a împăcat niciodată cu gândul că Basarabia a fost ocupată de Rusia Sovietică. Deşi inginer de formaţie, era pasionat de muzică, poezie şi istorie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de reputatul istoric Alexandru D. Xenopol. Mă ghidez în cercetările mele de „Tabelul cuprinzând data, locul morţii şi locul înmormântării unor deputaţi”, anexat la dicţionarul lui Alexandru Chiriac „Membrii Sfatului Ţării…”, tabel ce cuprinde 80 de nume.

Anul acesta intenţionez să alcătuiesc un memoriu în problema mormintelor deputaţilor Sfatului Ţării, aflate pe teritoriul României, pe care îl voi înainta Patriarhiei Române şi Arhiepiscopiei Bucureştilor. E timpul ca aceste locuri de veci să aibă un statut special, adică să fie declarate monumente de stat.

Ce te-a determinat să te ocupi de căutarea, identificarea mormintelor deputaţilor Sfatului Țării? Presupun că în familia ta a existat un respect deosebit pentru memoria strămoșilor?

Nebănuite sunt căile Domnului. Sunt juristă de formaţie, cu 10 ani de activitate în domeniu. A venit însă căderea imperiului ruso-sovietic, am simţit bucuria de a fi româncă, şi am pornit pe o nouă cale, îndrumată de Forţa Divină. Îmbin scrisul cu cercetările şi acţiunile de teren. Încerc să conving prin propriul exemplu.

Am moştenit cultul faţă de morminte de la mama, Anastasia Vieru, născută Zgărdan, neam de gospodari din judeţul Soroca. Am avut ce învăţa şi de la bătrânii din preajmă – rude, cunoştinţe, vecini, oameni simpli, cuminţi şi înţelepţi care manifestau respect faţă de morminte.

Cum a fost copilăria ta? Unde te-ai născut? Ce vedeai din ograda casei părintești?

M-am născut pe 7 iulie 1951 în Tăbăcăria Veche – o mahala a Chişinăului din apropierea Gării, într-o casă patriarhală cu o ogradă imensă, plină de vegetaţie. Să te naşti într-o mahala din Chişinău însemna pe atunci să te naşti între sat şi oraş.

Simţeam din adolescenţă că vreau să fac ceva deosebit. Eram pasionată de pedagogie. De asemenea, îmi doream să fiu și ghid. Astăzi fac într-un fel pedagogie şi ghidaj în noul, şi ultimul meu domeniu de activitate, care mi se potriveşte cel mai mult sufletului. Promovez valorile neamului prin istorie punctuală şi cercetări în teren.

Ce știai în adolescență de limba română, de identitatea română? Vorbeai în rusă la școală, în oraș?

Am auzit doar după ’90 că limba mea natală este limba română, şi că sunt româncă. Acasă, cu părinţii şi buneii, vorbeam moldoveneşte. În oraş vorbeam ruseşte când mă adresam unor necunoscuţi. Prin clasa a 6-a, să fi fost anul 1964, mergeam cu o prietenă în troleibuz prin centrul oraşului. Vorbeam între noi moldoveneşte, precum obişnuiam. Din senin, un rus ne-a ordonat cu agresivitate: „Govorite po russki!” („Vorbiţi în rusă!”). Speriate, am înghiţit limba. Am trăit şi o astfel de sălbăticie. În şcoala de opt clase vorbeam o moldovenească curată. Schimonosirea în ritm alert a limbii a început prin clasa a 7-a, când ne-au trecut la o şcoală mixtă ruso-moldovenească de 10 clase.

Am avut un singur cunoscut care avea curajul să vorbească în toate împrejurările „ca românii”. Se numeşte Radu Buciucci. Îl admiram, dar nu aveam şi eu acest curaj.

Ai împlinit zilele acestea 70 de ani, felicitări! Care sunt cele mai importante lucrări științifice, scrieri ale tale care te reprezintă ca cercetător?

Aş zice că toate, pentru că toate sunt mici şi mari descoperiri, toate conţin surse inedite din arhive şi biblioteci. Cercetările prin diverse sate şi oraşe vin şi ele cu detalii noi, pe care nu le găseşti prin arhive.

De ce l-ai ales pe Alexandru Cristea pentru a face o monografie amplă despre el? Cartea se numește „Alexandru Cristea (1890 – 1942): viaţa şi activitatea reflectate în timp”. Cât ai lucrat la această monografie? Ai luat vreun premiu?

Am lucrat la carte aproximativ trei ani. Cu ce efort am adunat materiale, cu ce chin am editat-o, prin câte stresuri şi umilinţe am trecut ca să ajung la final, o ştiu doar eu. Contează însă că monografia există. E un document şi un instrument de lucru pentru intelectuali din diverse domenii. Aprecieri au fost multe, începând cu Vasile Malaneţchi, care mi-a scris prefaţa, căruia îi sunt profund recunoscătoare. Am luat un premiu de la Asociaţia Bibliotecarilor, monografia fiind editată în 2001 sub egida Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. M-a fascinat acest personaj istoric, despre care se știau puține lucruri. Odată ajunsă la Arhiva Naţională, nu m-am mai putut opri.

Cum explici insistența ta de a merge mai departe pe calea cercetării, chiar dacă meritele tale nu sunt întotdeauna recunoscute?

Am auzit în 1995 la un simpozion de la Breaza un proverb german, care mă ajută în activitatea mea de româncă: „Chiar dacă mâine vine sfârşitul lumii, astăzi sădesc un pom”. Recunoştinţa adesea întârzie. Dar îmi caut cu tot dinadinsul de drumul meu, de iniţiativele mele şi de dificila muncă de cercetare, pe care o fac de un deceniu şi jumătate voluntar, fără să fiu angajată în vreo instituţie. Deocamdată prefer să am libertate totală.

Te apreciem pentru munca ta, pentru pasiunea de a păstra memoria istorică, Maria. La mulți ani cu sănătate și noi împliniri!

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

1 COMENTARIU

  1. ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ஜ۩ஜ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
    =========== NORDUL BUCOVINEI ===========
    ————— ȘI TOATĂ BASAⱤABIA E ⱤOMÂNIA ———–
    ——— ️ ஜ۩۞۩ஜ —- – RE-U N I R E ! —— ஜ۩۞۩ஜ ———

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here