Puterea de a ierta – o viață ca în filme, dar nu ca de poveste

Nu avea nici o lună când a fost deportată împreună cu mama și bunicii, tatăl ei biologic preferând o soartă mai bună și lăsându-i să se descurce cum au putut. Știe că s-a născut într-o pușcărie din Chișinău, pe 17 iunie 1949, fiind urmașă a „dușmanilor poporului”. Mama, Eudochia, o adolescentă de vreo 16-17 ani, și bunicii, Condrat și Irina, mai fuseseră deportați, la 13 iunie 1941.

Bunelul s-a aflat în Siberia, iar bunica și fiica, viitoarea ei mamă, în Kazahstan, de unde au fugit împreună cu alți câțiva deportați din Basarabia, și, după un drum lung și periculos, ascunzându-se cum au putut de miliția sovietică, s-au întors acasă în Iurceni, Nisporeni. După ispășirea termenului de pedeapsă la tăierea pădurii în taigaua siberiană, s-a întors la Iurceni și bunelul Condrat, dar nu lungă a fost șederea familiei întregite în satul natal.

În brațele mamei, până în Kazahstan

Ecaterina Banari, așa o cheamă pe eroina noastră, îmi povestește că până la 6 iulie 1949, cu o lună, două înainte de a fi deportați din nou, buneii și mama sa au fost întemnițați la Chișinău, fiind anchetați de kaghebiști veniți din Rusia. În scurt timp după ce s-a născut în pușcărie la Chișinău, a fost urcată împreună cu familia, pe 6 iulie, într-un vagon de marfă și a călătorit în brațele mamei până la stația Tereni-Uzeak, nu departe de orașul Kzîl-Orda, din Kazahstan. Nu are cum să țină minte călătoria chinuitoare, dar în amintirile sale din copilărie, în Kzîl-Orda, au încăput lucruri triste de tot care și acum, la vârsta de 72 de ani, îi răvășesc sufletul și o fac să ofteze cu durere.

Copil asuprit de tatăl vitreg

„În Kzîl-Orda n-am avut parte de grădiniță precum copiii localnicilor. Mă jucam cu copiii deportaților pe afară, iar de la copiii din mahalaua moldovenească învățam să vorbesc românește. Mama, între timp, se căsătorise și s-au mai născut două surori cărora le-am purtat de grijă, pentru că mamei i s-a permis să învețe la o școală medicală și era ocupată cu învățătura.

Tatăl meu vitreg, și el deportat împreună cu familia din Căpriana, Strășeni, când am mai crescut și am fost dată la școala primară, nu-mi dădea voie să mă duc la lecții, pentru că, din sărăcia noastră, ne construiam atunci casă. Mă bătea cu „nagaika” și mă obliga să lucrez alături de el, ca unul mare. Lucra singur, iar eu îl ajutam cum puteam. Pentru că lipseam mult de la lecții, aveam note proaste, pentru care tatăl meu de-al doilea mă bătea iar… Învățam noaptea, cu lampa aprinsă, pentru că nu-mi permitea să folosesc energia electrică, ea fiind, după părerea lui, foarte scumpă. A trecut odată învățătoarea pe la noi pe acasă și a înțeles situația mea”, povestește Ecaterina.

A vrut să știe pentru ce a suferit familia ei, dar nu-i este clar nici până acum

Ecaterina a absolvit zece clase în Kzîl-Orda și, ca și mama ei, a învățat tot acolo la școala medicală. Părinții și surorile s-au întors în 1956 la Chișinău, unde, din banii obținuți din vânzarea casei la care a lucrat și ea în fragedă copilărie, au construit o altă casă la Poșta Veche. Ea a rămas cu buneii până în anul 1969 în Kzîl-Orda, bunelul Condrat fiind bun meșter de sobe și reușind să o ajute cu bani pentru învățătură.

„Bunelul era un om pirpiriu, dar cu caracter puternic. Prima dată când a fost deportat avea 64 de ani, dar a trăit 98 și a murit acasă, în Moldova. Nu a fost mare latifundiar, cum i s-a incriminat, avea două hectare și mai avea o căruță cu cai cu care aducea sare, zahăr, ulei, postavuri și alte mărfuri pe care le vindea în dugheana deschisă în casa lui din Iurceni. Dădea oamenilor și pe datorie și nu este exclus că anume oameni din aceștia să-i fi făcut denunțuri, ca să-l vadă dus din sat odată și pentru totdeauna, iar ei să scape de datorii. După 1990 am obținut dosarul familiei de la securitate și doamna de acolo nu mi-a dat și cele trei pagini cu denunțurile răuvoitorilor, din motive lesne de înțeles. Am vrut, pur și simplu, să aflu ce mare rău au făcut bunelul și bunica, mama mea și pentru ce am suferit atât de mult, inclusiv eu, dar nu-mi este clar nici până acum”, îmi spune ea.

La revenire, după 20 de ani, a văzut pentru prima oară cireșe, căpșune și zmeură…

Femeia îmi povestește în continuare despre cum a venit pentru prima oară în Moldova, în luna mai a anului 1969, de unde a fost dusă la vârsta de vreo trei săptămâni, și a văzut pentru prima oară în viață cireșe, căpșune și zmeură. I-a plăcut acasă și a decis să nu se mai despartă niciodată de aceste meleaguri.

„În comparație cu terenurile nisipoase unde am locuit ca deportați, aici e raiul pe pământ! Poate că asta m-a și făcut să mă căsătoresc repede în același an, Iacob, mirele meu, fiind fost militar, cu zece ani mai mare decât mine. Era șoferul ministrului de interne pe atunci și am primit repede o locuință cu două camere. Soțul meu, decedat acum doi ani, Dumnezeu să-l odihnească, era din Sadova, dintr-un sat cu Dodon, cum s-ar zice… Am crescut împreună doi fii, unul dintre care, mezinul, locuiește cu soția și copiii la Londra”, spune Ecaterina.

Fără nicio supărare, dar iradiată pe viață

O întreb dacă e supărată pe soartă sau dacă ar vrea cumva să știe, cel puțin, cine au fost torționarii familiei sale, și dacă nu cumva istoria ar putea să se repete, iar moldovenii să fie năpăstuiți în continuare, cum au mai fost de atâtea ori. Îmi răspunde că „așa a fost vremea, iar acum e cam tot așa”. Nu vrea să știe cine au fost cei care le-au făcut rău, nu o interesează și nici nu vrea să afle vreodată. Nu are nicio supărare pe nimeni și este bucuroasă de viața pe care a trăit-o, așa cum a fost ea. Nu crede că deportările ar putea să se repete, dar represiunile politice, în cazul în care „s-ar întări” la putere socialiștii și comuniștii, s-ar putea repeta.

„Pentru că am locuit 20 de ani în Kzîl-Orda, la 40 de kilometri de Baikonur, toată lumea știe ce înseamnă aceasta, cred că am fost iradiată și am probleme cu glanda tiroidă. Mai am și osteoporoză. I s-a transmis și feciorului meu mai mic, din Londra, la care plec poimâine să-l mai ajut ca medic. O fiolă pe care mi-o plătește fiul meu din Anglia mă ajută să mă simt mai bine timp de jumătate de an. Costă însă cinci mii de lei. Am totuși noroc de el, căci pensia mea, la început de 520 de lei, iar acum de două mii, plus cinci sute de lei de la stat, ca deportată, nu au cum să-mi ajungă. E drept că sunt o maseuză cunoscută în oraș, mă știu și înalți demnitari, familiilor cărora le-am oferit contracost servicii, dar acum am o vârstă înaintată și sunt apelată tot mai rar”, mi se destăinuie doamna Ecaterina.

La încheierea discuției noastre, îmi mai zice că ar vrea să viziteze casa buneilor din Iurceni, care nici până în prezent nu a fost restituită, rămânând proprietate a statului. Dacă s-ar putea, să i se restituie măcar ceva din valoarea ei, pentru că a plătit unui avocat să o ajute în această problemă, dar acesta a plecat peste hotare și dus a fost. Râde și mai adaugă că nici Belka, nici Strelka, primii câini trimiși în cosmos, nu au adunat atâta radiație, cât a strâns ea lângă Baikonur.