Vladimir Beșleagă: „O viață lungă este o favoare și, uneori, o tristețe”

GAZETA de Chișinău inaugurează ciclul de interviuri SENIORII, în care vom discuta cu oameni valoroși ajunși la vârsta înțelepciunii.

• Stimate domnule Vladimir Beșleagă, sunteți născut în RASSM, ați trăit și în perioada Guvernământului român al Transnistriei, după aceea – în RSSM. Totodată, ați votat în primul parlament Actul de independență al actualei RM. Totuși, care vă este Patria, dle Beșleagă?

Dacă în întrebare se pune accentul pe Patrie, apoi în timpurile moderne patria nu mai e percepută în accepția veche, adică unde te-ai născut, unde ai crescut; sensul noțiunii de patrie se extinde așa de mult încât ai putea spune că azi toți suntem cosmopoliți. Dar dacă admitem ca valabil sensul vechi, într-adevăr am parcurs în aceste multe decenii, care însumează degrabă un centenar, trei epoci istorice: epoca tradițională arhaică, epoca modernă a tehnicii și epoca postmodernă a informaticii. Când m-am trezit pe lume, dacă zici dumneata că a fost în Autonomă, s-a păstrat de acolo o diplomă din clasa I, precum că eu am terminat clasa I, și acel act este completat în ucraineană. Figurez acolo ca „Volodimir”, nu „Vladimir”. Pe urmă a venit administrația română, ca o fericire. Eu știam a citi de pe la 5-6 ani. Nu aveam însă cărți. Exista o literatură primitivă în Autonomă. Acolo totul era dialectat, vulgarizat. Și când a venit școala românească, dar eu am mers în clasa a IV-a primară, și pe urmă în clasa I-a și a II-a de liceu, dar am mers numai jumătate de an, că a venit frontul, apoi am citit și am citit carte românească zi și noapte și iată ca rezultat la acești ani am decis să editez o carte pe care să o intitulez „Cărțile copilăriei mele”, pe care am și depus-o la o editură. Și în acest manuscris au intrat două texte care au rămas în memoria mea de copil de 11-13 ani. Ce fel de texte? Basme. Pentru că poveștile constituie lectura copilăriei. Unul din ele e „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Ispirescu.

• Aveați atunci la îndemână basmele lui Ispirescu?

Păi era școala românească. A doua lectură care m-a format au fost Viețile Sfinților. Iar textul care m-a impresionat cel mai mult și l-am reținut peste ani, când regimul sovietic care a revenit a căutat să șteargă tot ce este românesc în noi, a fost tot din Viețile Sfinților – „Viața și moartea Sfântului Simion Stâlpnicul”. Simion Stâlpnicul a fost copilul a doi creștini care a mers la biserică să se roage și, când a căzut în genunchi în fața altarului, a auzit o voce care îi cerea să-și consacre viața slujirii Domnului. Când băiatul a ieșit din biserică, a întrebat pe un bătrân: „Ce înseamnă să slujesc Domnului?”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Ai auzit tu așa chemare?”. Băiatul zise că da. „Dacă e așa, trebuie să-ți închini Domnului viața ta”, i-a spus bătrânul. Băiatul nu s-a mai întors acasă. Avea 15 ani. S-a dus în munți, s-a adăpostit într-o peșteră, s-a însingurat, ca să se dumerească ce e cu el. Apoi a intrat la o mănăstire…

Cartea asta m-a marcat pentru toată viața. De atunci am început să mă gândesc la ceea ce sunt eu, ce este trupul meu, ce sunt pornirile mele, dorințele mele, cum trebuie să le domin, să le stăpânesc. În volum am introdus o a treia carte intitulată „Cartea moldovanului”. Ea a fost editată în 1943 de Nichita Smochină, un transnistrean care s-a refugiat în România, și de ginerele acestuia, Diomid Strungaru, și era destinată luminării românilor transnistreni. O carte de mare clasă, vânată de KGB, care era de negăsit. Abia în timpul perestroikăi un bătrân din regiunea Odesa, care o păstrase cu frică, a transmis-o regretatului N. Dabija. Acesta mi-a dat-o mie. Eu i-am dat-o lui Grigore Botezatu, care a pierdut-o, și peste 20 de ani s-a găsit. Am refăcut-o în sfârșit. Acel Diomid Strungaru era originar din Chirileni, Ungheni.

• Ce i-au dat copilului Adolf-Vladimir cei trei ani de „ocupație” românească a Transnistriei? Întrebarea aparține colegului Mircea V. Ciobanu.

Tocmai asta am vorbit până acuma. În primul rând, a fost vârsta formării, vârsta clarificării, pentru că satul nostru, Mălăiești, e situat la vreo 3-4 km de Nistru, era sat de frontieră. Și propaganda regimului toată era împotriva românilor. Că românii îs așa și pe dincolo… Și când armata română a trecut Nistrul în 1941 și a instaurat propria administrație civilă, oamenii au respirat mai ușor. De ce? Pentru că până atunci a fost așa: colhoz, pământul luat, uneltele luate, caii, deportări, foamete, nevoi. Românii au întors oamenilor pământul. Românii au deschis bisericile. Până atunci, noi, copiii, nu aveam dreptul să mergem cu uratul, cu colinda, cu chiraleisa, cu boboteaza…

Și dacă Mircea V. Ciobanu pune această întrebare, atunci el știe și răspunsul. Totuși am să-i amintesc un lucru. MVC zice așa: dumneata trebuie să-i mulțumești din tot sufletul mareșalului, că dacă mareșalul nu impunea administrația română civilă, care a organizat învățământul, cultura, dumneata nu ai mai fi avut norocul să faci școală, de aceea trebuie să-i fii recunoscător. Și eu zic, dar să știi că ai dreptate. Pentru că administrația militară era germană, iar cea civilă – românească.

• Probabil că acest moment al biografiei Dvs. v-a făcut, atunci când ați urmat doctorantura, să-l alegeți pe Vasile Coroban conducător științific al tezei de doctorat?

În 1944, când a venit frontul și a revenit școala sovietică, în loc să ne treacă în clasa a VII-a, ne-au dat în clasa a V-a, nici nu au ținut cont de cei doi ani de școală românească. Motivau că în școala românească nu se făcea destulă matematică, dar se făceau numai științele umaniste – istorie, caligrafie. Știți că noi, fiind copii, credeam ce ni se spunea și începusem să uităm ce am învățat la români. Era un presing foarte puternic.

Să urmăm însă firul vremurilor. În 1947, tatăl meu, care era contabil într-o cooperativă de consum, a fost trimis să lucreze la Congaz. Și era foametea cea mare. Dacă era funcționar de stat, se mai găsea câte ceva. Tata l-a luat la el pe bunelul, apoi pe bunica, câte o săptămână. A venit și rândul meu. Era în ‘47, la Congaz mureau oamenii cu miile. Sărmanii găgăuzi! Nici nu aveau unde-i îngropa. Era iarnă, zăpezi, troiene, oamenii istoviți nu puteau săpa gropile. Îi băgau în troiene și, când a venit primăvara, s-a topit zăpada, pământul era semănat cu cadavre. Azi mă mir cum se închină găgăuzii la ruși, după ce le-au făcut așa prăpăd.

În acel sat era un profesor care avea o bibliotecă mare. Fiica lui a plecat în România, el a rămas. Am descoperit biblioteca lui. Cât am fost acolo, vreo două săptămâni, numai în bibliotecă stăteam. Citeam, citeam. Și am reîmprospătat, am reînviat ceea ce învățasem în școala românească. Mi-am revenit. Țin minte cum îl citeam cu nesaț pe Alecsandri care era mai ușor, mai accesibil pentru mine. Ca să-l citești pe Eminescu, trebuie să ai pregătire. Dar ca să ajungi la Eminescu trebuie să-l citești pe Alecsandri mai întâi. Citeam pastelurile. Și iată, în 1947, toamna, am compus primele versuri în stilul lui Alecsandri.

• La 16 ani.

Cam târziu. Cei cu școli normale, Labiș, de pildă, a început să compună la 12 ani. Iulia Hasdeu compunea deja la 5-6 ani, pentru că avea profesori acasă. Am dat de o carte, „Tainele alchimiei”, pe care am citit-o recent, care conține previziuni pentru Terra, pentru umanitate, pentru epocile care vin. Marea pacoste a lumii moderne este oficializarea școlii. Școala din timpurile noastre nivelează, uniformizează omul. Școala adevărată este cea individuală. Fiecare personalitate trebuie să-și aibă învățătorii lui.

Am început cu niște versuri umoristice: „Merge moșul la fântănă/ Cu barba albă de smântână”. Ori cum i se spunea la noi la bunel – bâtu. Pe urmă am început să scriu pasteluri despre ploaie, vânt, secetă etc.

• Semnați și texte umoristice. Ce importanță acordați acestui gen? Umorul este pentru Dvs. ceva prioritar sau ocazional?

Am cartea „Mama. Casa. Pământul”. Mama m-a învățat să citesc de la 5-6 ani. Ea nu a făcut școală, dar știa carte și m-a învățat și pe mine. A fost o femeie de spirit, o femeie glumeață, care cunoștea atâtea bancuri; cred că de la mama am moștenit simțul umorului și gustul pentru frumusețea cuvântului. Și de la tata am moștenit câte ceva.

Toată viața mea am considerat că umorul, gluma, snoavele aduc bucuria și salvează omul de cenușiul vieții, de anodin, de rutină, de anost, de plictiseală. Când aveam o nevoie, un necaz, o durere, nu o luam în grav și treceam peste ea.

La absolvirea universității am fost lăsat la doctorantură, la aspirantură, cum se spunea. Am făcut trei ani de doctorantură. Vasile Coroban mi-a recomandat să studiez arta romanului la Liviu Rebreanu. Am lucrat la teză cam un an, după care tema mi-a fost anulată pentru că s-au deteriorat relațiile cu România, s-a schimbat atmosfera. După moartea lui Stalin, trei ani de zile am stat prin biblioteci, am citit și am pregătit teza, dar n-am finalizat-o și n-am susținut-o. Și când să se împlinească cei trei ani, era în toamnă, primesc citație de la judecătorie. Merg acolo de dimineață să văd ce crimă am făcut. Și până să vină judecătorul, eu mă zbuciumam și mă vârcoleam. Vine judecătorul și spune: uite, avem o reclamație de la rectorat că dumneata nu vrei să eliberezi locul din cămin. M-au dat în stradă. Umblam brambura prin oraș, când m-a pescuit Petru Zadnipru, redactor-șef la revista „Chipăruș”. M-a angajat ca redactor.

Acolo, frate, am găsit o familie de o mare frumusețe în frunte cu Petru Cărare, Aureliu Busuioc, Alexandru Vasiliuc, Mihail Melnic, Constantin Condrea. Și m-am încadrat acolo. A fost o perioadă fantastică de libertate, de gândire, de tot. În august 1959, pleacă Zadnipru în concediu și rămânem noi de capul nostru, să scoatem o revistă bombă unde băteam în toți, mai ales în birocrați. Era unul Codiță Ivan Sergheevici. Marinat scrie un material despre falsificarea-rusificarea actelor de identitate, a cererilor, și-l intitulează „Codescurtov”. Eu semnez un text și vizez dogmatismul criticii literare, unde vorbesc că s-a editat Caragiale și alții, dar numai nu Vlahuță, care avea o carte care se numește „România pitorească”. Iar jos semnez – Hodorojenco, candidat în științe filologice. Petru Cărare scrie poemul satiric „Băile din Pompei”, elogios. Dar să nu uitați cine se scălda în ele – patricienii, nu sclavii. Când a ieșit această ediție bombă, a ajuns la marii băgători de seamă, cum spune Mircea V. Ciobanu în textele lui, și aceia imediat au semnalizat ca revista să fie confiscată, iar ziariștii – concediați. Dar nu așa, pur și simplu. Te obligau să scrii tu însuți cererea: „Proșu menea osvoboditi…”. Și cum zicea Cărare: „Osvoboditi nas ot vas”. Am fost concediat eu, Marinat și Cărare. Marinat, care făcuse șase ani de pușcărie, era mai îndârjit și a mers la marele ideolog Aleksandr Medvedev. L-a amenințat că, dacă va fi concediat, va ridica tot Chișinăul asupra sa. Acela a dat înapoi. Acest Medvedev a fost și rector la universitate.

Iată și un alt episod pe care l-am spus și la 1 aprilie. Cărare, plecând din serviciu, ce a făcut? A găsit o caricatură cu un iepure care șede picior peste picior la marginea pădurii, pe o bancă, și jos scrie rusește: „Eliberat din propria dorință din serviciu pentru că s-a uitat ponciș la nacealstvă…”, a lipit caricatura pe biroul său, și-a luat trenciul, hârtiile și a plecat. După cum vedeți, domeniul satirei și al umorului totdeauna mi-a fost aproape.

• Dle Beșleagă, ce relație există între vocația de scriitor și conformismul habitual?

Vocația de scriitor vine de la Dumnezeu. Dumnezeu îi pune omului palma în cap și-i spune: tu ești scriitor. Asta e vocație, ea vine din interior. Scriitorul însă e și el un om. Trebuie să ai principii foarte puternice ca să nu deviezi și să nu trădezi. Oamenii care nu s-au conformat sunt foarte rari. Și acum am să aduc exemple. Generația mea, care s-a format după război, a avut norocul de acea perioadă de liberalizare, adică de slăbire a chingilor cenzurii, și de contactele cu marea literatură română; păcat că ea este cumva ignorată în contextul european, universal. Și aceasta este cauza, sau blestemul limbii, că avem o limbă de circulație restrânsă. Numai atunci când iese în lume i se vede adevărata valoare. Adevărata valoare a limbii române a fost că a ieșit Ionescu prin franceză în lume, sau Milescu Spătaru prin limba rusă, sau Cantemir prin latină.

Ziceam că a fost favoarea destinului să ne formăm în acea perioadă de libertate, că pe urmă a venit deceniul șapte. În literatura din Basarabia a fost un deceniu de marasm. Scriitori care în anii 60 au editat lucrări de mare clasă, care rezistă – și Busuioc, și Druță, și Vasilache, și Marinat, și alții – au scris cărți care acuzau regimul. În anii 70 însă au cedat. Au cedat, dar cum? Pe de o parte, exista atmosfera generală, era deceniul marasmului în Uniunea Sovietică, economia civilă era la pământ și, după modelul lui Brejnev, toată lumea bea. Beții, beții, beții… A ajuns și la scriitori. Unii scriitori au început să scoată cărți conformiste. Nu le spun pe nume. Dumnezeu cu dânșii. Dar știu unul, care a suferit mult, i-am zis: „Băi frate, tu de ce scrii? Tu, care ai suferit…”. Știi ce mi-a zis? „Lăsați-mă să trăiesc!” Adică să-l lăsăm să-și asigure existența. Așa a făcut-o și Costenco, și Marinat, și Busuioc. Busuioc a scris „Unchiul din Paris”, niște fleacuri, „Ploi de scurtă durată”. Bine că a apucat sărmanul libertatea, perestroika, și a dat la lumină romane de mare clasă, dar era să rămână un conformist.

• Ce șansă are literatura într-o țară ocupată sau sub ocupație hibridă?

Eu cred că literatura nu depinde în mod direct de regim. Ea este autonomă. Și dacă are creatori veritabili, în cele mai grele timpuri pot fi create lucruri de mare valoare. Eu mă gândesc la creația populară. Dragii mei, când citești poezia noastră populară, baladele, te gândești – ce frumusețe, ce profunzime, ce bogăție! Oare chiar așa erau timpurile că oamenii păreau atât de fericiți? Nu! Cu cât condițiile sunt mai grele, cu atât arta înflorește. Și din contra, când viața e mai bună, arta începe să pălească, să se superficializeze. Vezi acum ce se întâmplă? În scrisul nostru, în special în proză, e libertate totală, nicio cenzură, nicio restricție. Fiecare scrie ce-i trăsnește prin cap și merge pe lucruri superficiale. Mă uit la unii autori care au început-o bine, dar care, în loc să evolueze în profunzime, merg pe orizontală și, uneori, în scădere. O singură viață ai tu, scriitorule, ești dator să dai cărți tot mai adânci.

Știi care e principiul meu ce mă face să scriu o carte? Totdeauna spun: durerea, marea durere a sufletului, pentru mine și pentru cei ca mine. Este așa o vorbă: „Să scrii doar atunci când nu poți să nu scrii. Și să nu scrii atunci când poți să nu scrii”.

Prima mea carte adevărată a venit din durerea pierderii mamei, cel mai scump om pe lume. Cea de-a doua carte care mi-a fost arestată și aproape 20 de ani nepublicată, e romanul istoric „Cumplite vremi”, scris din durere. Nu am scris din plăcere. Acum aud pe mulți că scriu și spun că „mie îmi place să scriu”. Cum dracu, bre? Eu mă zbucium, mă zvârcolesc, nu-mi place niciodată cutare și cutare.

• În romanul „Zbor frânt”, ați revoluționat stilul prozei basarabene: monologul interior și linia discontinuă a narațiunii erau elemente absolut noi în peisajul prozei din partea locului. Și ajungem la întrebarea: ce e mai important, forma sau fondul? Fondul sau forma?

După moartea tiranului, am avut o deschidere spre marea literatură română, care s-a manifestat magistral în interbelic. Atunci au fost marii giganți, și ai prozei, și ai poeziei. În plus, am avut contact cu literatura universală tradusă în limba română. Noi eram limitați la traduceri prin intermediul limbii ruse. Nu poți să contactezi și să trăiești cu arta în altă limbă. Pentru că aici decide stilul, decide forma. Apoi, dacă ai pronunțat cuvintele „Zbor frânt”, eu spun că acolo ai avea o treaptă sau un început. Am scris cartea „Viața și moartea nefericitului Filimon”, acolo este într-adevăr monolog, solilocviu, destin, tragedie. Și ca să trag concluzia: în artă, așa spun specialiștii: forma face parte din conținut. Nicăieri, în niciun fenomen al lumii, nu este cum este în artă. Forma este parte din conținut. De ce? Pentru că arta, în special literatura, se ocupă de om. Pe parcursul istoriei literare omul a fost văzut, încet-încet, întâi ca creatură a lui Dumnezeu, sub lumina teocratică, pe urmă aristocratică, pe urmă a venit lumina democratică. Acum, omul este conceput integral, nu mai sunt tabuuri, nu mai sunt limitări de aspecte, se merge la fiziologie, la sex, la tot ce vrei. Stilul se schimbă, problemele însă rămân aceleași: fericirea – nefericirea, dragostea – ura, binele – răul.

• Stilul acesta deosebit, din „Zbor frânt”, a însemnat și o expresie a revoltei pe care ați trăit-o?

Eu cred că stilul din „Zbor frânt” a fost influențat de faptul că m-am conectat nu doar la literatura română postbelică sau la cea europeană contemporană, dar și la experiențele noului roman francez. Asta era atuncea. Se producea experimentul din anii 60: noul roman francez cu Nathalie Sarraute, Robbe Grillet și alții care experimentau forme. Pe de altă parte, eu sunt o ființă, o structură și un autor, nu sunt doar un cititor de beletristică. Am citit și citesc mereu filosofie, științe exacte, psihologie, psihiatrie. M-am inițiat în toate domeniile culturii, nu doar în literatură și beletristică. Am vrut să-mi dau seama ce e lumea asta, ce este omul, ce este materia, cum a apărut. Am mers în adânc. Și gândirea mea ca autor este destul de complexă. Vreau să vă spun un caz. Mergeam de la Uniunea Scriitorilor spre troleibuz, când un cetățean de vreo 70 de ani se oprește, se uită la mine și-mi spune: „Știți că eu de trei ori am încercat să citesc „Zbor frânt” și n-am putut?”. Am luat act și atât. Pe urmă mi-am adus aminte că am avut un traducător de la Odesa. El îmi spunea că acest roman nu este lizibil. „Nu vor avea acces mulți cititori la el”. Consider că literatura autentică cere efort atât de la autor, cât și de la cititor. Eu, în fața unui text, îl percep. Textul acesta nu este altceva decât o codificare a gândurilor, sentimentelor și imaginilor pe care le-a produs autorul. Și el a codificat ceea ce a vrut el. Eu vin să decodific, iar pentru asta trebuie să depun un efort. Și cu cât textul este mai simplu, cu atât este mai ușor. Acesta este destinul cărților „complicate”. Cartea a avut cititori pentru că avea ca subiect un copil la război, dar, ca stil, era foarte complicată. Și, prin intuiție, era antrenant scris. Pentru că eu citisem cărți bune. E ceea ce în literatură este așa, dacă de la prima impresie te-a prins, mergi mai departe. Adică dacă un autor știe să capteze atenția cititorului, îl prinde. Și eu mă uitam că în primul alineat stufos am dat esența cărții. Tot ce urma să vină ulterior era formulat în primul alineat. Procedeul acesta în proză se numește „Punerea în abis”.

În proza noastră este mult reportaj, relatare și plăcere. Mi-am adus aminte o vorbă a lui Caragiale care spunea: „Mă mir cum naiba, bre, vouă vă place să scrieți, dar eu mă chinuiesc, aleg cuvinte, tai, refac”. Și tot Caragiale, când era Transilvania în imperiul austro-ungar și el a fost invitat la Sibiu, la o întâlnire cu cititori, poeți, cineva din public a ținut un discurs, zicând că Caragiale este cel mai mare umorist, cel mai vesel… Caragiale știi ce a răspuns: „Dragii mei, voi știți că umorul și satira mea sunt din mare durere. Așa de mare durere, chinurile mele și suferințele mele, că dacă nu ar fi să le dau expresie și să le exteriorizez prin umor, eu aș crăpa”.

• La începutul perestroikăi, Dvs. erați pasionat de scrierile istoricului Lucian Boia, ca, pe parcurs, să vă desolidarizați de el. Prin ce explicați această oscilație?

Eu eram curios să-l citesc pe Boia pentru că el venea cu o nouă viziune asupra istoriei românilor. Istoria românilor era foarte oficializată, liniarizată și dogmatizată. Iar el venea să demitizeze. Era ceva nou. Dar pe urmă am văzut că a mers prea departe și a demontat lucruri sfinte. Și am început să polemizez cu el. Adică nu să polemizez în public, dar să mă disociez de el. Pentru că istoria popoarelor nu este materie pentru istorici ca să-și etaleze capacitățile sau spiritul analitic. Istoria popoarelor este sfântă. Nu poți să zici că un popor este bun, rău, păcătos. Toate popoarele sunt așa cum le-a creat Dumnezeu. Oamenii pot fi și buni, și răi, dar poporul nu poate fi judecat.

Dar cu Boia am avut o altercație, sau o replică. El a editat la centenarul Marii Uniri o carte în care spune că „Marea Unire a fost o întâmplare”. O întâmplare? Am zis atunci că Boia a făcut-o de oaie. Ce înseamnă „întâmplare”? Eu spuneam că el este format de școala istoriografică franceză, care înseamnă demitizare totală a istoriei. Bine, popoarele culte, care au trăit și s-au format în mod normal, ca germanii sau francezii, își pot permite să-și bată joc sau să râdă de mituri, pentru că ele și-au parcurs evoluția lor firească. Poporul român a fost divizat totdeauna. Și azi e divizat. Pentru români este sfânt idealul național și idealul unirii. Nu poți să-ți bați joc sau să ironizezi pe asemenea subiecte. Și Boia și-a permis acest lucru.

• Istoria este una din pasiunile și preocupările Dvs. constante…

Da, așa am fost întotdeauna. Pentru că mi-am cinstit predecesorii, strămoșii. Am avut un dialog cu bunelul meu deportat. Și-i făceam și reproșuri. Îi ziceam: „Bâtule Andrei, de ce nu te-ai dat dumneata cu colhozul?”. Pe urmă mi-am dat seama ce prost am fost, să-l învăț eu minte. Cum putea el să se dea? El a fost primul care a intrat în comună, a dat caii, boroana. Pe urmă a văzut că acolo s-au adunat toți leneșii și numai gospodarii lucrează, dar leneșii stau și fumează, și a ieșit de acolo. Și pentru asta l-au judecat. I-au dat un an de zile de muncă silnică. Când a ieșit, și-a cumpărat iar cai noi și a pornit gospodărie, după aceea l-au deportat, ca peste un an să moară. L-au dus în lagăr, acolo foame, era la tăiat păduri, acolo a murit. Și eu să îi zic: cum de nu te-ai dat mata?… Apoi, am zis că nu: asta înseamnă om. Asta înseamnă adevărul. Omul rămâne credincios propriei sale esențe și ființe. Asta este sursa tragediei umane.

• Ați abordat în cărțile Dvs. perioadă medievală, în special destinele unor boieri și cărturari filopolonezi. Prin ce v-a atras destinul Costineștilor? Apropo, locuiți pe strada Miron Costin.

Uite asta este destinul, pronia cerească. În 1969-70, am lucrat la romanul „Noaptea a treia”, așa se numea „Zbor frânt”. Era expresia unei revolte, venea cenzura, domnea o atmosferă care a durat ani după moartea tiranului. Și-mi ziceam că suntem pierduți. Ne-am bucurat o perioadă de libertatea de creație. Acea carte mi-a fost tăiată de către colegiul de redacție în frunte cu Emilian Bucov. Să vezi ce interesant detaliu am aflat eu. Eu eram secretar de redacție, iar Bucov era redactor-șef. Și mi-a tăiat cartea. La colegiul de redacție Bucov spunea că el a citit până la pagina 13 și mai mult nu a putut. Și-i dă cuvânt lui Cosmescu, care era un om de cultură. A făcut-o pe procurorul. A început să peroreze împotriva mea. Nu-i plăcea stilul. Până la urmă, mi-o pune în bot. Dar eu aveam acolo un personaj care se numea „Moja”. Și-mi spune că acesta este diminutivul de la Moise. I-am răspuns că nu știu. Aveam un coleg de facultate, Șpac, Vanea Șpac, care a crescut printre evrei și-mi tot servea nume de-ale lui. Și era unul Moja. Și eu am pus un Moja. Asta însemna că eu sunt antisemit. Eu am un personaj antisemit și cartea e tăiată. Când am editat cartea mai târziu, l-am schimbat în „Guja”. Un nume de origine slavă.

Un lucru care n-a fost scris niciodată. În același colegiu de redacție, că Bucov își crease un colegiu ca să-i fie lui pe plac, activa Samson Șleahu – un evreu. Și când ies eu plouat, vai de capul meu, el se dă la ureche și-mi zice: „Aș vrea și eu să am o carte ca asta”. El a citit-o și a văzut că acolo e literatură serioasă. Cum zicea Vasile Vasilache: „Textul bătut nu în două ițe, dar în patru, în șase, în opt ițe. Dacă sunt pe lume opt ițe”. Text concentrat.

Dar cu romanul istoric a fost așa: după ce mi-a fost tăiată cartea asta,  am avut un șoc existențial. Am simțit – cariera mea de scriitor, de autor s-a terminat. Nu mai am ce căuta în literatură. Și atunci, ca și la pierderea mamei mele, am găsit o soluție. Mi-am adus aminte că în carnetele mele, după ce citisem multă istorie, îmi notasem: „Ce subiect interesant istoric: un domnitor analfabet, Constantin Cantemir, retează capul cel mai luminat al timpului său, pe Miron Costin”. Un paradox. Era ca un ecou la realitățile noastre, ale cenzurii, care se reinstaurase de acum. Și am început să lucrez la acest roman istoric. Șapte ani, din 1974 până în 1981, m-am documentat. Am citit munți de cărți – monografii, studii, cronici. Le-am oferit recent muzeului. Doi ani și două luni am tot scris. Am adoptat un stil tradițional, simplu, deloc sofisticat. Nu am încercat să fac ficțiune. Pe bază de documente, am scenarizat, am teatralizat, am exprimat în imagini ceea ce am putut să aflu din documente. Nu am inventat nimic, decât câteva personaje.

• Ați abordat și o filă din istoria noastră recentă, revolta de la Răciula.

Cu Răciula știți cum a fost? Când s-au deschis arhivele și a fost posibil să văd ce a fost cu mine în anul 1959, când am fost bătut, pentru că a fost o plenară în 1959. Acolo a fost făcut praf Coroban, Cărare și pomenit și eu pe ici, pe colo. Și am vrut să văd ce a fost. M-am băgat în arhiva Comitetului Central – pe scriitorii noștri în arhive nu-i vezi, ei nici în biblioteci nu lucrează –, și când studiam eu arhivele să văd cine a fost, cum a fost, ce a fost, am descoperit un morman întreg de documente care vizau închiderea bisericilor și prigoana clerului. Și tot cercetând, am dat de Răscoala de la Răciula. M-am dus și la Arhiva Națională, am consultat dosarele cum au fost judecați oamenii. Cum oamenii ceia, nouă zile și zece nopți, au apărat biserica. Am discutat și cu oamenii care au participat la revoltă. A fost o experiență colosală. Și mă bucur că am reușit să realizez o cercetare de unicat. De fapt, la Răciula au murit câțiva oameni, iar la Baraboi a fost o răscoală și mai mare, unde s-a revoltat populația pentru că a fost omorât un preot. Oamenii au fost judecați. A intervenit poliția. Un om a fost împușcat, iar alți câțiva au murit după rebeliune, fiind găsiți morți într-o vie. Și sărmanul Botezatu s-a apucat de acest subiect, dar nu l-a dus la bun sfârșit. Iată așa a fost istoria, tristă. Acum istoria e și mai tristă. Acum se dărâmă talpa țării; satele se depopulează, satele se dărâmă. Orașul Chișinău crește și înflorește și se transformă într-un Babilon. Clădiri mari stau câte 10-20 de ani goale. Cine a construit atâtea clădiri? De unde banii ăștia? Mafia internațională construiește, ca deodată să dea năvală și să ne înghită cu totul. Vor da năvală peste noi străinii, care au bani mulți. Se construiește, se construiește și blocurile stau pustii. Dacă au murit satele, am murit și noi, pentru că orașele nu sunt ale noastre.

• Domnule Beșleagă, e patriotismul sau naționalismul o virtute sau este, după cum se zice, ultimul refugiu al canaliei? E o rușine azi să fii patriot?

Naționalismul este o calitate. Termenul a fost compromis sau i s-a atribuit o conotație negativă. Naționalismul este un sentiment firesc. Nu poți să zici că între frați nu există o relație. Iar națiunile s-au format pe baza unei culturi comune. România este produsul unor oameni de cultură și, în primul rând, al scriitorilor, pentru că ei au fost cei care au adunat laolaltă neamul românesc. Dar în perioada globalizării, a uniformizării, acum să vezi că se întâmplă un proces foarte interesant. Cu cât crește tendința de globalizare, cu atât mai puternic se manifestă fenomenele separatismului și ale individualității naționale. Pentru că neamurile se pierd. Națiunile mari își asigură dominația asupra celor mici. Iar cele mici se apără.

• Să înțelegem că naționalismul basarabean este o reacție la șovinismul rusesc?

Da, așa a spus și un scriitor de limbă rusă, după război. Îl cita pe Lenin și spunea că naționalismul este o reacție la deznaționalizare.

• Domnule Beșleagă, cum vedeți actualul peisaj literar de la noi?

Este foarte pestriț. Are trei componente, aș spune eu. Sunt autori care își urmează vocația de a servi literatura națională, română. Apoi sunt autori care aspiră la notorietate europeană. Și sunt autori care abordează problematica diasporei. Tatiana Țîbuleac, cu romanul ei, vine ca să se afirme în plan european. Eroii ei sunt polonezi, și nu știu de ce. Lilia Bicec din diasporă vorbește despre experiența printre străini. Dar sunt și autori care se alimentează din realitățile și din durerile noastre. Iată epoca războiului de independență de la Nistru, din 1992. Gheorghe Budeanu, care a participat, care a suferit, care a fost încarcerat de separatiști, a avut o serie de reportaje. Budeanu a rămas fidel acestei problematici și are un roman pe baza publicisticii, „Un strigăt pe Nistru”, care a apărut la noi și la Iași. Bravo lui. Iar un alt autor, care se ocupă de istoria mai depărtată, de Războiul al Doilea Mondial, este Ion Iachim. În romanele sale el redă dezastrul ostașilor români ajunși la Cotul Donului. Dumitru Crudu, care a început-o foarte bine și ca poet, și ca dramaturg, și ca nuvelist, mai puțin ca romancier, merge, cum se zice, pe linia esteticului. Durerile neamului nu-l prea interesează. Pentru că literatura modernă se dispensează de durere. Vrea să fie cosmopolită, generală, umană. Dar noi mai avem dureri multe, care se cer înfățișate, ca să vadă viitorimea ce-am fost noi în acești 30 de ani de brambureală.

• Atunci să vă întrebăm altfel, care sunt modelele Dvs. în literatură?

Nu pot să vă spun că am avut un model. Pentru că am lucrat la teza Rebreanu, mai mulți critici au afirmat că am adoptat metoda lui Rebreanu. Vreau să vă spun că nu e adevărat. Eu l-am studiat pentru că era teza mea. Ceea ce am preluat de la Rebreanu a fost metoda de lucru. De a lucra zi de zi și de a pune data. Am scris data și lucrez. Așa lucra Rebreanu. El era un salahor de mare clasă. Dar ca să te orientezi după Rebreanu în timpurile noastre este absurd. Rebreanu a fost pentru timpul lui, pentru epoca lui, și el a știut asta. El venea din lumea rurală transilvăneană. Literatura română din interbelic a realizat opere remarcabile, care n-au fost depășite nici după război. S-au făcut lucruri originale și după 1944-45, până în 1979.

Așa că modele nu cred că am avut, nu am avut un autor pe care să-l urmez, dar știu că se obișnuiește.

• Domnule Vladimir Beșleagă, o viață lungă este un avantaj sau un dezavantaj pentru un om al scrisului?

O viață lungă este o favoare pentru un scriitor și, uneori, o tristețe. De ce? Pentru că, trăind, un autor editează cărți. Cărțile au destinul lor, norocul lor. În actualitate ele pot avea un ecou. Un scriitor poate să fie foarte popular. Pe urmă se schimbă generațiile, se schimbă oamenii, cititorii, epoca, dar scriitorul trăiește și vede că timpul lui a trecut, nu mai este ce era.

Eu, chiar zilele trecute, mi-am adus aminte de Ion Druță. El a fost un scriitor colosal, la timpul lui. El a recuperat o sută și ceva de ani de tăcere. El a venit să dea glas literaturii care 100 de ani sub țarism nu s-a dezvoltat. Pe urmă au venit alte timpuri. Am auzit odată în troleibuz discuția dintre două rusoaice: „Știi ce a spus Druță? Druță a spus: „Dulce copilă”. Îți închipui tu, să ajungi tu în gura unor rusoaice, să repete cuvintele tale ca pe ceva sfânt, ca pe o revelație! Acum o colegă spune că nu-l mai poate citi pe Druță. Este ilizibil pentru ea. Iată aceasta este un avantaj să trăiești mult și să vezi cum s-au schimbat cititorii.

Dar ce-i asta? Este așa o lege în psihologie sau în fiziologie. La fiecare 15 ani, dacă nu la 10, în comunitatea umană se schimbă modul de percepție. Aici nu e vorba atât de gust, cât de percepție, care se manifestă mai ales la nivel de vizibilitate. Dar în timpurile noastre e și mai a dracului.

• Domnule Beșleagă, care este întrebarea pe care ați așteptat să v-o punem, dar nu v-am pus-o?

Eu am să pun o întrebare și tot eu am să răspund. Când a început anul 2021, aflu la vreo săptămână despre inițiativa Muzeului de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, precum că dna directoare a făcut un demers la guvern ca anul 2021 să fie declarat Anul Coșeriu și m-a atașat și pe mine acolo, pentru că eu sunt născut în 25 iulie 1931, iar Coșeriu în 27 iulie 1921. Suntem alăturea. Ce se întâmplă? Guvernul lui Chicu și-a dat demisia. Doamna Maia Sandu făcea eforturi ca să obțină anticipatele. Și toată lumea a uitat că acesta este Anul Coșeriu. Se duce Anul Coșeriu. Cui îi pasă de Coșeriu? Știți ce, oameni buni, de-acum Coșeriu n-o să protesteze, n-o să se întristeze, n-o să se amărască. Dar eu ce să fac? Că și pe mine m-au pus acolo. Voi ieși la sfârșit de an sau la ziua mea și le voi spune că dacă așa e treaba, apoi vă dau anul acesta înapoi, dar vă cer ca deceniul care urmează să fie al meu. Îmi dați un deceniu pentru un an?

• Dar care e întrebarea parșivă pe care nu v-am pus-o?

Eu acum citesc greu, am multe ore de meditație. Vă spun un secret. De la 2000 încoace, țin jurnal. S-au adunat mormane de caiete. Și când mai am câte o discuție și câte un scandal cu doamna mea, îmi fac mie proces. Și zic, băi, ce fel de om oi fi eu pe lumea asta, pentru că este știut lucru că numai la marile pramatii li se dă viață lungă. Pe cei oameni buni și aleși Dumnezeu îi cheamă la El devreme detot, iar pe poeți îi cheamă chiar din tinerețe. Pe mine, ca să vezi, mă lasă să trăiesc. Cred că mare pramatie mai sunt și eu. Și încep să caut: ce-am făcut eu rău pe lumea asta? Că am scris niște cărți, că am citit, că am făcut bine la oameni, mă rog. Și am găsit, pentru că, în primul rând, m-am căsătorit. Și am luat o fată de care am fost îndrăgostit din clasa a VIII-a. Eu eram într-a opta, dar ea într-a șasea. Ne-am căsătorit după ce am terminat facultățile, după doi ani. Familia noastră a eșuat. De ce? Pentru că ea era bolnavă, a suferit toată viața de astm bronșic, stătea 2-3 luni la spital, acasă un pic. În 1963, am fost chemat la concentrare, la armată. Și eu am zis că n-o să mă mai întorc acasă. Și am hotărât să concepem un copil. Un băiat. Băiatul n-a avut noroc. S-a născut din mamă bolnavă și din nu știu ce. La 23 de ani, băiatul și-a curmat zilele. Ăsta a fost lanțul și nenorocirea vieții mele din care conchid că Dumnezeu îmi dă viață lungă ca eu să am timp să-mi ispășesc păcatele, să mă cunosc, să știu ce a fost viața. Iată asta a fost tragedia vieții mele. Cred că fiecare om are o tragedie. Dar trebuie să recunoască, să aibă curaj. Dacă-mi dă Dumnezeu zile, voi mai scrie niște memorii.

La discuție au participat: Gheorghe Bâlici, Rodica Mahu, Victoria Popa și Natalia Munteanu