Despre eroi şi patrioţi

1057
1
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

La începutul lunii mai pe tot spaţiul ex-sovietic reîncep polemicile: Ziua Victoriei sau Ziua Europei? Dacă e Ziua Victoriei, atunci cine sunt „învingătorii”? Dacă povestea cu „învinşii” e mai limpede, atunci de ce „învinşii” o duc bine, iar „învingătorii” trăiesc în mizerie şi… se mai războiesc şi azi? Isteria războinică mai continuă să facă victime. Sindromul învingătorului generează o permanentă stare de război într-o epocă în care lumea caută căi de reconciliere. El se manifestă cu exces de zel în sloganul „patrioţilor” ruşi: «Можем повторить!» („Putem să repetăm isprava!”), slogan pe care, acum un an, într-un interviu pentru TASS, liderul de la Kremlin îl considera absolut firesc (dar pe care un jurnalist rus de la Radio Svoboda îl definea ca rod al gândirii unui monstru, ce visează să „repete” o nenorocire pentru toată lumea).

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

În era comunismului sovietic (modelul era proiectat pe tot perimetrul „lagărului socialist”) exista un singur criteriu de eroism & patriotism: erou devenea cel care omora cât mai mulţi duşmani. Distincţiile (ordine, medalii) reieşeau din calcule matematice: câţi duşmani a înecat submarinul; câte avioane a doborât (sau: câte tone de bombe a aruncat pe oraşele „străine”) aviatorul; câţi soldaţi inamici a împuşcat lunetistul. Duşmanii morţi erau contabilizaţi cu plăcere sadică şi notaţi pe răbojul „faptelor de vitejie”.

Nimeni nu a calculat efectul invers: cu cât mai mulţi duşmani omorâţi, cu atât mai lată şi mai ireparabilă devenea falia prăpastiei care despărţea popoare şi destine. Cu cât mai multe „fapte eroice”, cu atât mai ireconciliabile relaţiile dintre vecini. Iar eterna dorinţă de răzbunare anula posibilitatea împăcării şi crea premisele unui război niciodată încheiat. O competiţie a „patriotismelor” zgomotoase, din ambele părţi, cu declaraţii războinice, alături de cele de dragoste pentru glie. Şi devastatoare pentru ambele comunităţi aflate în conflict.

Încotro înclin eu? Că nu mai există patriotism? Ba da, există. Şi patriotism, şi eroism pur, fără rest; există martiraj şi modele ale sacrificiului patriotic absolut. Deşi, ca paranteză, trebuie să spunem că eroismul şi martirajul apar acolo unde vina criminală a unora poate fi reparată doar cu sacrificiul altora.

Lângă satul Palanca din judeţul Bacău a fost dezvelit, acum câţiva ani, unul dintre cele mai importante monumente ale Primului Război Mondial, ridicat în memoria lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu. Prototip al lui Apostol Bologa, protagonistul romanului Pădurea spânzuraţilor, cel mai umanist text din tot ce s-a scris în literatura română, alături de marile epopei ale „Generaţiei pierdute”: Pe frontul de Vest nimic nou al lui Remarque; Moartea eroului de Aldington; Adio, arme, de Hemingway. Apostol Bologa repetă destinul ardeleanului Emil Rebreanu (scriitorul a vizitat, înainte de a scrie cartea, locurile şi a stat de vorbă cu protagoniştii evenimentelor). După şcoala de ofiţeri este înrolat în armata austro-ungară şi trimis pe front. Înţelege că armată e o „şcoală a bărbăţiei”, manifestă nu doar disciplină, ci şi eroism pe fronturile rus şi italian. Aruncă în aer un proiector al inamicului, care împiedica ofensiva (faptă „eroică”, pentru care este decorat şi înaintat în grad).

Fiind transferat însă pe Frontul Românesc, eroul urma să lupte cu semenii săi. Mai mult, Emil Rebreanu, după cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată surorii sale, se temea realmente să nu ajungă să-l împuşte pe Liviu, fratele său, stabilit în România. Şi aici eroul de război comite un fapt detestabil sub aspectul disciplinei militare şi al jurământului depus: decide să dezerteze. Din punctul de vedere al regulilor de război, el comite un act de înaltă trădare. Din punct de vedere al unui înalt umanism şi al sentimentului comuniunii de neam, el este eroul suprem. Un martir al neamului. Prins şi executat (spânzurat nu împuşcat, ca ofiţer ca să le fie altora de învăţătură).

Acest martiraj, după mine, dincolo de legătura directă cu literatura şi cultura română, este şi expresia cea mai pregnantă a eroismului şi patriotismului: refuzul de a lovi în ai tăi. Or eroismul manifestat prin omorârea câtor mai mulţi duşmani va perpetua starea de război. Eroismul refuzului de a trage în ai tăi atunci când toţi ascultă de ordine şi ridică măciuca fără crâcnire mi se pare eroismul suprem. Martirajul (cel mai adesea anonim şi umilitor) al celor executaţi pentru că nu au vrut să tragă în oameni (şi, mai ales, să tragă în ai săi!) mi se pare emblematic, ca distincţie şi ca luare aminte. Nicio altă faptă de „eroism” nu se aseamănă cu asta.

Despre „patriotismele” zgomotoase şi „martirajele” de mucava nici nu pomenim aici, că se înroşeşte hârtia.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE

1 COMENTARIU