– Dragă Ana Blandiana, poeții români, de regulă, sunt triști?
Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.
SUSȚINEToți poeții din lume sunt triști. Personal nu cunosc nici un poet vesel. Nu cred că veselia se numără printre substanțele care intră în compoziția poeziei. De fapt, ce este veselia? Optimism? Umor? Optimiști erau doar autorii de versuri proletcultiste, iar dintre ei cel care avea talent, Maiakovski, s-a sinucis. Umorul nu exclude tristețea. Uneori chiar o potențează. În ceea ce mă privește, nu am încercat să mă opun tristeții și n-am considerat poezia un joc decât în cărțile pentru copii.
– Afirmați despre cartea „Variaţiuni pe o temă dată” (Editura Humanitas) că este cea mai metafizică dintre cărțile Dvs. Metafizicul îndepărtează tristețea și ne deschide ferestre spre lumină?
Către o altfel de lumină, pentru că, în cazul meu, tristețea este ea însăși luminoasă.
– Ați scris cartea de poezie „Variațiuni pe o temă dată” la mănăstirea Voroneț, în amintirea soțului Dvs., Romulus Rusan. Cum e să te afli la o mănăstire? Prin ce vă place traiul la o mănăstire?
A fost singura dată când am locuit mai multe zile într-o mănăstire și, pentru că era în Săptămâna Mare, am participat la toate slujbele. A fost o experiență extraordinară. Nu mi se mai întâmplase să petrec atâtea ore pe zi în biserică pe fondul rugăciunilor, cântărilor, troparilor, psalmilor, canoanelor, acatistelor, mătăniilor, îngenunchierilor.
Era o repetare fară sfârșit care crea un fel de rotire care te desprindea de pământ, ca o amețeală, ca o transă. Acolo am început să scriu, nu doar la mănăstire, ci chiar în biserică.
Întotdeauna am fost convinsă că între intensitatea poetică și cea mistică există asemănări. Ceea ce s-a verificat atunci.
– La ce oră de zi sau de noapte ați scris poemul: „Fiecare gest al meu/ Este conturat de o dungă subţire/ De lumină, pe care o simt/ Fără s-o văd./ E ca o îmbrăţişare/ continuă/ A cuiva asemenea mie,/ Dar care îmi depăşeşte conturul/ Şi-mi ţine de cald./ Ce ingenioasă soluţie ai găsit/ Să nu mă părăseşti…”? L-ați scris pe foaie, cu pixul? Dintr-o respirație?
Toate acele poeme le-am scris înghesuite pe un caiet mic pentru că îmi era rușine de maici că scriu în timpul slujbei și căutam să se vadă cât mai puțin. Vedeam icoane, fresce, lumânări, strane, sculpturi aurite pe altarul de lemn, cădelnițe fumegând. Aș vrea să precizez că am crezut întotdeauna în Dumnezeu în sensul că m-am simțit mereu protejată, niciodată părăsită de el, dar nu sunt prea bisericoasă, nu simt neapărat nevoia intermedierii canonice în această relație sau acest sentiment. Încât atmosfera din timpul acelor nesfârșite slujbe în acel moment special al vieții mele a fost unică, fără pereche.
– Cum rezistați în vreme de pandemie, cum luptați cu îngrijorarea, cu însingurarea, cu frica?
Viața noastră a tuturor a primit în ultimele decenii și-n ultimii ani o accelerare nesănătoasă pentru că, în bună măsură, nu lasă niciun timp și niciun spațiu pentru introspecție și analiză, nu ne lasă nicio clipă singuri ca să ne putem întreba ce e bine și ce e rău în ceea ce facem și în ceea ce trăim. Această nenorocire a oprit brusc mixerul vieții sociale, economice, politice. Este o liniște la care nu ne-am așteptat și care ne sperie, pentru că am uitat cum e să fie liniște, dar ar trebui să o considerăm un dar, o pauză binevenită, chiar dacă e primită la pachet cu răul, pentru a ne privi unul pe altul și fiecare pe sine, pentru a putea privi în jurul nostru cu atenție și răbdare și a vedea ce e adevărat.
Vacarmul la care asistăm pe toate canalele media și isteroid pe toate rețelele sociale este o formă de spaimă, nevoia aproape isterică de a umple cu ceva pauza de activitate și locul care pare gol, dar în care știm că există, invizibil, dușmanul necunoscut. Îmi dați voie să vă transcriu, ca pe un medicament, o pagină notată primăvara trecută, când, e adevărat, nu bănuiam că primăvara viitoare va fi la fel?
„Am un copac la fereastră. În această primăvară mi s-a întâmplat pentru prima oară să observ cât de repede cresc frunzele. Cresc cu aproape o jumătate de centimetru pe zi, e ca un marș triumfal al sevei, o înaintare perceptibilă cu ochiul liber a verdelui viu ieșind din crengile care păreau uscate. E ca un miracol pe care am fost fericită și mândră că l-am descoperit, pentru că, descoperindu-l, mi l-am dăruit.
Frumusețea pe care o descoperim în jur ne aparține, așa cum călătoriile pe care le făceam pe hartă atunci când nu aveam dreptul să călătorim erau opera noastră. Și nu știu dacă vreuna dintre nenumăratele călătorii reale de mai târziu a avut intensitatea acelor călătorii imaginare care erau propria noastră operă. Dacă au puterea să se deschidă spre interior, ochii noștri sunt în stare să vadă o lume mai frumoasă decât cea din afară.
Va trece starea de urgență, va trece pandemia și ne vom întoarce la normalitatea agitației continue, la viața ca un mixer care se învârte tot mai repede și amenință să se oprească prin explozie și numai de noi va depinde să ne putem aminti de această liniște cu nostalgie și cu mândrie.”
– Vă lipsesc întâlnirile cu oamenii vii? Le puteți înlocui cu altceva?
Toată viața nu mi-am dorit decât să reușesc să mă smulg din viața publică, să stau acasă și să scriu încât, când a început izolarea, m-am simțit aproape vinovată că măsura pe care mulți o percepeau ca pe o încercare, pentru mine era un dar, împlinirea unui vis. Mi se pare de neînchipuit că zi după zi, săptămână după săptămână nu trebuie să fac altceva decât să scriu, să citesc ce vreau eu și să ascult sonatele, concertele, simfoniile, ariile pe care visam mereu să le reascult. Montaigne spunea: „Mi se pare mai suportabil să fii mereu singur, decât să nu fii niciodată”.
Faptul că am fost mereu înconjurată de foarte mulți oameni, chiar dacă era ceva de bine și un semn de succes, îmi dădea senzația că mă golește de conținut, aveam nevoie de liniște ca să-mi refac substanța sufletească. Este ceea ce mi se întâmplă acum. N-am mai trăit o asemenea liniște din 1988, ultima oară când fusesem interzisă, stătea o mașină care mă supraveghea în fața casei și nimeni nu avea curajul să vină la noi. Atunci, ca și acum, singurătatea și liniștea se derulau pe fondul dramatic și plin de primejdii, ceea ce le umple de sens.
– Unde găsiți puteri pentru a continua?
În scris, în citit, în poezie. Scriam cândva că se vorbește atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea și într-adevăr doar poezia și rugăciunea pot face liniște în această fibrilație a spiritului colectiv, pot înlocui cu lumina lor această neliniște și nesiguranță. Nu întâmplător teatrele își pun pe site-uri recitaluri de poezie. Acel ceva plăpând, înaripat și sacru, cum definea Platon poezia, este în stare să pună în locul spaimelor curajul, pentru că ea nu așază în locul vacarmului cuvintele, ci tăcerea cuprinsă în ele.
– Vă mulțumesc mult pentru interviu. O primăvară frumoasă în continuare!
În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.
SUSȚINE
[…] Poeta Ana Blandiana: „Doar poezia și rugăciunea pot face liniște în lume”, un dialog cu Irina Nechita, în Gazeta de Chișinău, 16 aprilie 2021 […]