Unionismul cotidian (II)

A fi român e un fapt al conştiinţei mele (o întâmplare a fiinţei mele, zicea poetul). Nu motiv de mândrie sau de ocară, nici pretext de onoruri şi favoruri. E un amănunt identitar pe care îl cunosc şi îl recunosc. Acest fapt identitar mi-a fost interzis un timp, recunoaşterea lui (care sfida establishment-ul şi mainstream-ul) implicând, pe vremuri, şi o mică doză de eroism (pe care, apoi, mulţi şi-au etalat-o în culori exagerat de îndrăzneţe). Azi nu trebuie să-mi cer voie de la politicienii din dreapta sau din stânga Prutului, nici de la cei din Bruxelles, Moscova sau Washington. Nu am nevoie de paşaport românesc ca să-mi certific calitatea. Iar având în vedere că meseria mea presupune, inevitabil, discernământ, privesc lucid faptele unor confraţi, criticându-i, după caz, fără să-i etichetez doar pentru că au o altă opinie; fără să atentez la identitatea lor şi fără să mi-o declin pe a mea.

Spre deosebire de mine însă, politicianul pretins unionist trebuie să cultive o religie ecumenică, să-şi accepte fraţii întru credinţă aşa cum sunt. Să-şi adune cât mai mulţi adepţi. Dacă insistă neapărat pe o triere riguroasă, cu ortaci aleşi pe sprânceană, nu are decât să coboare alături de mine, la parterul spectatorilor capricioşi, abandonând tribuna politicii decizionale. Abandonând-o în favoarea celor toleranţi, care pot să adune, nu să dezbine lumea, tolerând opiniile comilitonilor, care pot fi diferite de ale „liderului”. De vreme ce pretinde a fi politician, unionistul trebuie să facă casă bună cu alteritatea. El nu va repeta acelaşi discurs pentru aceiaşi ortaci, consumându-se împreună în sucul propriu, ci – într-un discurs repetitiv-concentric – va lărgi permanent aria/ auditoriul/ bazinul de influenţă, convertindu-l pragmatic în bazin electoral. În beneficiul tuturor: al mişcării, al naţiunii, al comunităţii, al lumii.

Paradoxul ascensiunii segmentului unionist în sondaje pe fundalul prăbuşirii formaţiunilor unioniste politice se explică, în esenţă, simplu: nu mai există segmentul românesc monocolor, gata să-l voteze pe oricine se declară partid unionist… Unionismul basarabean nu doar e dezamăgit de prestaţia unor lideri, el s-a şi diversificat. Nu e numai cel făcut pe modelul exclusivist promovat cândva de Roşca, Matei, Ghimpu. Unionismul de azi este şi nostalgic-sămănătorist, şi conservator, şi creştin ortodox, dar şi modern, şi ecumenic, şi liberal, şi prooccidental, şi pro NATO, şi proamerican, şi globalist. Iar mişcarea (de vrea să fie Mişcare) îşi are rostul numai dacă le acceptă pe toate.

Având în vedere că unionismul nu trebuie să depindă de partidul care guvernează actualmente în România, soluţia imediată ar putea fi o coaliţie pur-electorală, fiecare formaţiune păstrându-şi autonomia şi legăturile spirituale (şi politice) cu partidele din Ţară. Coaliţia nu va impune segregaţii autodistructive pe dihotomii: naţional-global; ortodox-catolic, creştin-ateist; român-cosmopolit etc. Insistând pe o „purificare” a mişcării până la distilare totală, doar asta vom obţine: apă distilată. Chestiunea majoră nu e unirea unioniştilor dintotdeauna, ci lărgirea bazinului de aderenţi. Fără capricii privind puritatea rasei sau a viziunii. V-o spune un individ intransigent pe vremuri, care a tot segregat şi purificat, alături de colegi, până la dispariţie totală a mişcării din care a făcut parte. Trădată nu de agenţii din afară, ci chiar de liderul ei, verde-infailibil.

Ce va face un partid unionist într-un parlament „separatist”? Va demonstra că are politicieni consecvenţi şi buni gestionari ai treburilor comunităţii; că poate să colaboreze cu alte forţe (e absurd să vrei unirea cu fraţii de dincolo şi să te cerţi cu verişorii de aici); că membrii lui sunt culţi şi corecţi; că ei pot găsi, mai lesne decât alţii, limbaj comun cu partenerii din România şi cu cei din Occident. Intermitent, ei vor rosti, la momentele potrivite, discursuri argumentate privind necesitatea unirii.

Fiecare are în minte modelul său de unionism. Eu mă gândeam la unul modern, integrat în cultura europeană şi economia mondială, deschis colaborării cu naţiunile civilizate, într-o societate deschisă şi democratică. Unionismul de grotă, izolat de lume din teama „pierderii identităţii” nu mă tentează, el şi-a demonstrat inconsistenţa prin politica de segregare şi dezbinare. Cine preferă paradigma obscurantismului şi a izolaţionismului, promovată de Sputnik pe calapodul „ortodox” al „lumii ruse”, e voia lor. Dar ca politician unionist nu i-aş respinge nici pe unii, nici pe alţii.

În fine, fără niciun regret, sunt gata să-mi retrag toate propunerile, până la ultima virgulă, dacă cineva aduce ideea salvatoare mai bună, care să adune în puşculiţa electorală a viitorului parlament toate voturile unioniştilor. Deşi, după câte se pare, va câştiga echipa care va fi cea mai prezentă, cea mai activă în dorinţa de a (mă) convinge. Abia aştept.