În martie 1918, bunicul meu a votat Unirea (1)

4215
0

M-am născut într-o familie de intelectuali la a şasea generaţie, care în1941 au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia de autorităţile sovietice de ocupaţie. Bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a fost om cu stare, învățător, ulterior director de școală, avea în posesie 100 ha de pământ bun, la Ustia, Zolonceni şi Ohrincea, din părţile Criulenilor.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Cea mai mare parte de pământ era ocupată cu vii şi livezi, că-i plăceau, mai puţin cu cerealiere. Bunelul făcea vin mult şi bun, usca fructe, le comercializa. Într-un cuvânt, nu prea avea nevoie de nimic.

Bunicul Ion Moraru era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc. Dar care ţăran mai înstărit nu era membru al acestui partid? Însă vin ruşii în 1940 şi califică acest partid contrarevoluţionar. Contra cărei revoluţii? ne-am întreba noi.

Calificativul de „activitate contrarevoluţionară şi spionaj”, însă, pus pe el de noii stăpâni ca un stigmat criminal, doar cu câteva zile înainte de începerea războiului, l-a costat viaţa.

Câteva cuvinte despre așa-numitul „spionaj al bunicului meu”. Cu mult înainte de Marea Unire de la 1918, Basarabia era ticsită de agenți bolșevici, inclusiv racolați din rândurile populației locale. După fireasca intrare a Basarabiei în componența României la 1918, potrivit hotărârii primului Parlament al Basarabiei – Sfatul Țării, lucrurile nu s-au schimbat. Din URSS, treceau clandestin Nistrul sute de agenți bolșevici, care veneau în Basarabia românească cu scopuri teroriste bine determinate pentru a destabiliza situația în această provincie românească.

Respectiv, Siguranța română, pentru a avea informații și un tablou veridic al situației, solicita contribuția intelectualilor de la sate și orașe pentru a depista elementele comuniste dușmănoase și antinaționale.

În satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei, asemenea intelectuali erau bunicul meu, Ion Alexandru Moraru, și Gatcin Serafim Ilarion. Acești minunați oameni au avut după prima ocupație sovietică la 28 iunie 1940 o soartă tragică. Ambii au fost arestați, împreună cu toată familia lor, capii familiilor separați de cei dragi și transportați într-un lagăr de deținuți politici din orașul Sverdlovsk, unde ulterior au fost împușcați ca „dușmani ai poporului” (dar care popor?! sovietic?! – Al.M.), iar membrii familiilor acestora, indiferent de vârstă, deportați în Siberia.

Jurnalista Nadejda Roșcovanu, originară din Ustia, Criuleni, mi-a pus la dispoziție, cu acordul doamnei Lucia Cireș din Iași, copia scanată a dosarului lui Gatcin Serafim Ilarion, întocmit de Comisariatul NKVD din regiunea Sverdlovsk, ulterior luat în evidență de Arhiva Națională a Republicii Moldova cu rechizitele arhivistice Fond: R-3401, inventar: 2, dosar 772, în care, tangențial, se vorbește și despre bunicul meu, Ion Alexandru Moraru.

În dosarul nominalizat, întocmit la 24 noiembrie 1940, adică după ce a fost anexată Basarabia, este procesul-verbal (în limba rusă) al anchetei învinuitului Despo Toma (în document Foma – Al.M.). Cel anchetat, în anul 1925 (apropo, în același an, la 24 decembrie, s-a născut și tatăl meu, Valeriu), era pretor al plasei Criuleni, județul Orhei. Am inclus un fragment din acest document de arhivă, tradus de mine din limba rusă, pentru ca stimatul cititor să simtă atmosfera acelui îndepărtat an 1925 și atitudinea celui anchetat de ofițerul nkvd-ist față de acești doi bărbați din satul Ustia, Criuleni:

ÎNTREBARECând și cum au fost încadrați Moraru și Gatcin?

RĂSPUNS: În anul 1925, eu am fost numit în funcția de pretor al plasei Criuleni. Timp de un an am făcut cunoștință cu mai mulți oameni. În cele din urmă am constatat că în satul Ustia sunt două persoane pe care le-aș putea include pe post de informatori-rezidenți, aceștia erau Moraru Ion (în document prenumele e rusificat, Ivan – Al.M.) Alexandrovici, care lucra președinte al cooperativei și care avea posibilitatea de a se deplasa prin toată plasa (în document volostea – Al.M.,) conform serviciului său, și Gatcin Serafim Ilarionovici, care era notar în satul Ustia și, de asemenea, comunica mult cu populația. Am depistat aceste persoane și am trimis la ele informatorii mei, de la care am aflat că în acești oameni putem avea încredere deplină și că pot fi incluși în această activitate. În plus, în perioada de studiere a acestora, de nenumărate ori, m-am întâlnit personal cu ei și am discutat mai multe subiecte la zi, fapt care m-a convins că sunt niște persoane dezvoltate, bine informate și sunt patrioți ai României. După ce a fost adunat tot materialul, în anul următor, 1926, se pare că primăvara, eu i-am invitat pe ambii la mine în birou la Criuleni și le-am propus să se ocupe și cu lucrul de investigație (cercetare), lucru pe care ambii l-au acceptat. Sigur că aceste discuții au fost duse separat, cu unul, apoi cu celălalt.

ÎNTREBAREUnde locuiesc în prezent rezidenții Dvs.?

RĂSPUNS: Ambii trăiesc în satul Ustia, Criuleni.”…

Adică din primăvara 1926 până la 28 iunie 1940 cei doi bărbați ai Ustiei, în afară de serviciul de bază, mai aveau o datorie patriotică, de a ocroti satul și împrejurimile de bolșevism, lucru îndeplinit cu cinste în fața autorităților statului român.

În dosarul nominalizat, găsim un certificat întocmit de ofițerii NKVD la 9 iunie 1941 în orașul Orhei, adică exact cu cinci zile înainte de a fi arestați ambii. Documentul este despre Serafim Gatcin.

APROBAT

Șeful organizației județene Orhei a NKGB, locotenent superior

Goldberg

C E R T I F I C A T

Gatcin Serafim Ilarionovici, născut în 1895 în satul Ustia, raionul Criuleni, județul Orhei, moldovean, cetățean al URSS, locuiește în satul Ustia, are la întreținere patru persoane.

Gatcin Serafim Ilarionovici, în anul 1916, a terminat școala de subofițeri din orașul Jitomir, a slujit în armata lui Petliura, în scurt timp a fost înaintat la gradul de căpitan, care i s-a acordat. În anul 1919, după lichidarea armatei lui Petliura, a fugit ilegal peste granița URSS în România (frontiera era pe Nistru, malul stâng era URSS, iar malul drept – România, iar chiar la câteva sute de metri satul Ustia, satul de baștină – n.n.), din anul 1920 a făcut parte din partidele țărănist și liberal. A lucrat în funcție de director al băncii din Rezina și notar pe lângă primăria satului Ustia, este rezident al serviciilor secrete românești.

Componența familiei: mama – 75 de ani; trei copii.

Împuternicitul secției județene Orhei a NKGB, sergent de securitate, Fisco,

9 iunie 1941, or. Orhei

Dar tragedia abia începea… La 28 iunie 1940, fără nici un foc de armă, amenințată de URSS, România cedează Basarabia și Bucovina de Nord. Basarabia este imediat invadată de nkvd-iști, care încep torturile, crimele și anchetele sângeroase, inclusiv împotriva ustienilor Gatcin Serafim, Moraru Ion și Despo Toma, din a cărui anchetă nkvd-istă am aflat informații și despre cei doi ustieni.

La 13 iunie 1941, în toiul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat câţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni, Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni, Litvinenco, şi un ostaş cu steluţă pe chipiu. Cu ei erau şi doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat ca în timp de 15 minute toţi ai casei, adică tatăl cu cei patru copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate şi să urce în căruţă.

Când se luminase de-a binelea, cei cinci „duşmani ai poporului”, Nicolae, în vârstă de 9 ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – de 14 ani şi Alexandru – de 26 de ani, împreună cu tatăl lor şi bunicul meu, erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău.

În drum spre destinaţie, capii familiilor au fost separaţi de copii într-un vagon, agăţat la „coada” trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon… În volumul II al „Cărții Memoriei” (editat de Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Editura „Știința”, 2001, Chișinău) la pagina 167, găsim lista deportaților din satul Ustia, Criuleni, unde sunt înscriși și cei doi prieteni bărbați și familiile acestora, adică Serafim Gatcin și Ion Moraru.

După un demers la Ministerul securităţii naţionale al Republicii Moldova am primit adeverinţa privind soarta cet. Ion Alexandru Moraru, născut în 1884 în comuna Capaclia, raionul Cantemir, Republica Moldova, cu domiciliul permanent până la arestare în comuna Ustia, raionul Criuleni. A fost arestat la 13 iunie 1941 ca fost „membru activ al unui partid contrarevoluţionar” şi, conform hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Scriu aceste cuvinte cu tristeţe, recunoştinţă dar şi cu mândrie pentru Neamul meu, Neamul Morarilor, care s-a dovedit a fi oameni de treabă, buni români şi patrioţi. Am aflat despre activitatea şi soarta bunicului meu Ion numai după ce am început să lucrez la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fapt care s-a produs în aprilie anul 2000. Iniţial, am fost colaborator ştiinţific superior, apoi specialist principal, iar ulterior, am fost numit în funcţia de şef al secţiei Valorificarea documentelor de arhivă.

Din investigaţiile documentare făcute de mine au aflat o mulţime de lucruri tragice despre înaintaşii mei. Am scris despre asta în gazeta raională „Biruitorul” (apoi „Opinia”) în 1990-1991, în „Revista Română” din Iași (nr. 3, noiembrie 1996), în revista „Glasul Naţiunii” (nr. 40 din 24 octombrie 2002), în Enciclopedia „Localităţile Republicii Moldova. Jevreni”, vol. 7 Chişinău, 2007 etc.

Am aflat despre activitatea bunicului meu, Ion Alexandru Moraru, în articolul ştiinţific al cercetătorului dr. Mihai Taşcă intitulat „Moţiunea de Unire a Judeţului Orhei cu Vechiul Regat (25 martie 1918) publicat în revista „Destin Românesc” (nr. 1 din 2008, pag. 17-25). Autorul a demonstrat prin documente de arhivă că înainte de a fi votat Actul Unirii în Parlamentul Basarabiei – Sfatul Ţării, Unirea a fost votată în Adunările Judeţene până la data de 27 martie 1918.

În cazul judeţului Orhei, Unirea s-a votat la 25 martie 1918, după județele Bălți și Soroca. În lista consilierilor prezenţi la şedinţa ordinară a celei de-a IXL Adunări a Zemstvei Judeţului Orhei, care au votat Unirea cu Patria Mamă, România, la numărul 50 este înscris şi Moraru Ion Alexandru, membru al Upravei Zemstvei, român (pag. 24 din articolul nominalizat). NOTĂ: În documentele rusești bunicul era scris cu numele Morari, iar în adeverința de naștere, Moraru.

Am citit acest articol de câteva ori, deoarece nu-mi venea a crede ochilor că bunicul meu şi-a adus aportul la Marea Unire a tuturor românilor din 1918.

Lacrimi de emoţie şi bucurie am avut atunci când am înţeles că marea dragoste faţă de limba română, istoria românilor, față de tot ce e românesc, mi s-a transmis prin gene, mie și copiilor mei, de la bunicul Ion Alexandru Moraru, învăţător și agricultor din satul Ustia, Criuleni, care a contribuit prin votul său la realizarea idealului naţional.

(va urma)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE