Vaccinul adevărului

Îl ascult pe un politician moldovean cu o carieră distinctă: funcţii, onoruri, experienţă. O temă insistent reluată e traseismul. Trădarea unor comilitoni, care l-au înşelat, asociindu-se cu adversarii. Trădarea şi minciuna se îngemănează. Adevărul însă e că şi el însuşi plecase anterior din formaţiunea în care a făcut carieră. Aplicând „principiile” asupra lui însuşi, deduci că îşi trădase şi el tovarăşii. Nu mai poţi urmări spectacolul şi schimbi postul. Dincolo urmăreşti un alt teatru: un grup de polemişti discută despre raţiunile (ne) votării premierului desemnat. Fiecare aduce „argumente”, apărându-şi punctul de vedere ca unic adevăr absolut. Îi cunoşti pe toţi şi ştii că fiecare urmăreşte alte scopuri decât cele afişate. Nu îţi mai sunt interesanţi: fiecare dintre ei trişează. Minciuna e un fel de atribut al competiţiei verbale.

La un al treilea post TV, de câteva zile se perindă foşti şi actuali procurori, avocaţi, politicieni, ba chiar şi inculpaţi (condamnaţi, cu sentinţa neanulată!), care se transformă, brusc, în procurori. Culmea, dar chiar dacă lăsăm terenul numai uniformei (adică procurorilor actuali, dar şi foşti, cum ziceam), oameni care dispun, toţi (sic!), de exact aceeaşi informaţie factologică, rămâi perplex de cât de puţin se intersectează opiniile şi deciziile lor. De parcă ar fi personaje din filme diferite! Nimic mai limpede: cineva, evident, trişează. Cineva minte de îngheaţă apele, de vreme ce argumentele şi deciziile instanţelor judiciare se exclud reciproc! Nu mai poţi exclude ipoteza că mint toţi! Minciuna e arma „justiţiei” noastre, deşi, paradoxal, rădăcina acestei vocabule este „just”.

Nu mai zic de ce vorbesc politicienii în campaniile electorale. Iar polemicile din parlament nu sunt dezbateri de idei, ci exerciţi de ambalare a minciunilor. Minciuna la noi este instrumentul politicianului. Starea naţiunii; sănătatea oamenilor (azi, concret: situaţia pandemică, asociată cu nenumăratele boli tradiţionale); situaţia financiară (şi starea de lucruri cu recuperarea miliardului, pus deja de cel puţin două ori pe spinarea cetăţeanului); adevărul despre starea infracțională şi adevărul despre furtul banilor comunitari; micile adevăruri concrete privind finanţările ilegale, corupţia, condamnările nedrepte, detectarea autorilor morali ai crimelor (cine a luat decizia arestării şi expulzării – vinderii! – profesorilor turci?) etc. – cine ştie (şi cine ne spune!) adevărul despre aceste lucruri, fără de care societatea nu poate avansa, rămânând la cheremul unui mic grup de infractori mincinoşi?

După destrămarea URSS, ciobul de imperiu numit Republica Moldova îi [mai] păstrează ADN-ul. Minciuna e moştenirea principală rămasă de la istoria [noastră] sovietică. Fie sub chip de speranţă (religioasă!) în orizontul luminos, care veşnic se îndepărtează; fie în forma unor iluzii naive, pe fundalul unei realităţi insipide, de cazarmă (religia comunistă presupunea suferinţa concretă în prezent, de dragul viitorului abstract); fie în formula de basme (din cărţi şi filme), care prezentau „realitatea” aşa cum trebuie s-o înţelegem.

„Performanţele” erau iluzorii. Unii credeau în poveştile oficiale, alţii le acceptau din comoditate sau lehamite, iar cei mai mulţi se obişnuiseră şi nu îşi puneau întrebări. Penetrând perdeaua minciunii, şocul a fost atât de mare încât sistemul s-a prăbuşit. Un jurnalist rus nota că o minimă transparenţă, aplicată pe timpul lui Gorbaciov, cu deschiderea parţială a arhivelor, s-a transformat într-un vaccin al adevărului, acesta dovedindu-se a fi doză mortală pentru statul sovietic.

Dintr-un imperiu ce părea etern, înarmat până în dinţi, spaimă a lumii civilizate, cu un inimaginabil instrumentar represiv, cu un sistem de urmărire a propriilor cetăţeni, în numai câţiva ani au rămas ruine. Încercările de reanimare, azi, pornesc de la resuscitarea mitului, a minciunii pe care s-a ţinut, nostalgicii îmbătând lumea cu aceleaşi legende cu care îşi adormea cetăţenii ideologia sovietică. Uitând că realitatea i-mediată era alta: rafturi goale, produse inutile (fabricate pentru depozit, dar raportate ca performanţe), de proastă calitate, în comparaţie cu modelele străine. Iar pentru securitatea fabulaţiilor: în-grădirea libertăţii la opinie şi a liberei circulaţii cu o cortină de fier pe tot perimetrul „lagărului”.

Testul pentru orice guvernare e atitudinea faţă de adevăr. Adevărul despre cei care guvernează (şi despre cei care stau în spatele lor); despre gestionarea banului public, despre cei care fură, despre cei care apără interese străine. Când morbul minciunii ne afectează, lucrurile nu mai merg şi comunitatea degradează. În Clubul statelor civilizate însă, nu poţi intra fără vaccinul adevărului. Chiar dacă acesta incomodează establishmentul şi unii riscă să-şi piardă funcţiile. Chiar dacă, odată administrat, el poate să provoace decesul sistemului şi surparea întregii construcţii, precum s-a mai întâmplat.