Asaltul de la Capitoliu: farsă sau tragedie?

Câteva zile în urmă, un grup de cetățeni nervoși au luat cu asalt Capitoliul, sediul Congresului SUA. Deloc întâmplător, erau susținătorii președintelui în exercițiu, Donald Trump, învins recent de contracandidatul democrat Joe Biden la alegerile prezidențiale. Focul nu s-a aprins chiar de la niște paie, întrucât mocnea de mult sub un butoi de pulbere: nu era chip ca Trump și fanii lui să admită, baremi să accepte, moral, înfrângerea din noiembrie. Din mai multe motive: diferențele nu au fost mari în statele-cheie, mass-media a fost părtinitoare, dând de vreo patru ani vina pentru tot ce se întâmplă în țară pe administrația prezidențială; vedete și corporații au susținut BLM, care nu a fost atât o mișcare pentru justiție rasială cât una împotriva lui Trump, întruchiparea „sistemului“; gestionarea inabilă a crizei provocate de epidemie a redus, de asemenea, ratingul candidatului republican ș.a.m.d.

Pe scurt, o adevărată conspirație împotriva atât de iubitei și popularei sale persoane, și-a zis Trump, și a răspuns în maniera lui obișnuită: debitând aberații pe Twitter. De atâta au avut nevoie susținătorii cei mai febrili ai președintelui (de exemplu, fanaticii din QAnon, o mișcare care crede că SUA sunt conduse din umbră de niște sataniști pedofili, dar și alții, la fel de originali)! Iar când Trump i-a chemat la miting, ca să i se facă dreptate chiar la Washington, aceștia au înțeles că e timpul de o mică răscoală. Zis și făcut!

Ce s-a întâmplat pe Colina Capitoliului e greu de catalogat, totuși, drept răscoală, revoluție sau tentativă de lovitură de stat. A fost o farsă cu final trist, un show cu disperați și nebuni întru Trump. Până și miliardarul a înțeles că apelurile lui pe Twitter și discursul de la miting nu au fost doar niște exerciții retorice, căci au avut un efect diferit de cel scontat. Și a dat înapoi. Prea târziu însă: în ciuda unor realizări pe care niciun istoric imparțial și onest nu i le va putea contesta lui Trump, limbuția lui iresponsabilă din toți acești patru ani și teoriile conspiraționiste pe care le-a tot alimentat, cu gaz, până ce acestea au explodat pe Capitoliu, vor fi cele mai grele probe în opera de demonizare a celui de-al 45-lea conducător al Americii.

Operă care va continua chiar și după plecarea lui Trump de la Casa Albă, cu sau fără scandal. Căci demonizarea lui Trump și a „trumpismului“ mai are un tâlc, pe lângă, aparent, nobila intenție de a scoate în vileag și a condamna idioțeniile debitate și relele comise de, azi-mâine, fostul președinte. Ea trebuie să ascundă cauzele reale pentru care fenomenul Trump a fost îndeobște posibil în America secolului al XXI-lea. Căci Trump a fost efectul, și nu cauza unor tendințe (politice, economice) și fenomene (sociale, demografice) pe care le-au forțat câteva dintre echipele aflate anterior la guvernare.

Cineva a comparat jocul ideologic în politică cu mișcarea unui pendul: cu cât îl înclini mai spre stânga, cu atât el va reveni mai spre dreapta, și invers. Și cu cât mai mare e amplitudinea pe care i-o imprimi, cu atât mai tare vei radicaliza spiritele într-o societate. Social-democrația succedă liberalismului și viceversa în cazul unor oscilații moderate ale pendulului politic. La oscilații intense și amplitudini maxime, niște radicali vor lua locul altor radicali. Trump nu ar fi devenit președinte într-o societate echilibrată, cu politicieni cumpătați și programe de reformă realiste. El a fost ales de oameni pe care i-au speriat deficitele determinate de creșterea asistenței sociale, imixtiunea sporită a statului în economie, presiunile fiscale și restricțiile subsecvente, fluxul de nestăvilit al imigranților, decalajele de dezvoltare între regiuni, favorizarea fățișă a unor sectoare economice în dauna altora, generalizarea și impunerea „political correctness“-ului (și a cenzurii inevitabile pe care o presupune acesta) ca nouă normă morală și cod deontologic etc., etc.

Da, Capitoliul a fost „cucerit“ de extremiști, de frustrații dreptei radicale, de clovnii conspiraționismului. Și e ușor acum, pentru stânga triumfalistă americană, să strige în gura mare: „Ce vă spuneam noi?“, să organizeze un impeachment simbolic și mai ales să spună că toată isteria anti-Trump a fost, de fapt, o luptă împotriva „fascismului“. Fumul acesta, pe care l-au îngroșat chiar „insurgenții“ de pe Colina Capitoliului, acoperă însă esențialul, adică votul zecilor de milioane de oameni care sunt, în continuare, împotriva direcției pe care a luat-o America odată cu administrațiile Clinton și Obama.

Aceștia sunt cetățenii care au stat cuminți acasă în ziua cu mitingul și „insurgența“, întrucât nu sunt nici radicali, nici extremiști de dreapta. Și care au votat cu Trump doar pentru că republicanii nu le-au oferit, a câta oară, o alternativă serioasă. Sigur este că de opinia și de valorile lor se va ține și mai puțin cont în următorii patru ani decât pe timpul lui Bill, Hilary și Barack. Debandada din sălile Congresului va legitima, de acum înainte, orice discriminare față de America așa-zis tradițională și conservatoare. Azi, Twitter-ul și Facebook-ul i-au închis gura lui Trump. Mâine, presa progresistă îi va râde din nou sau îi va ignora pe de-a dreptul pe plăvanii înapoiați din „statele roșii“. Iar revolta funambulescă de la Washington va rezuma încă mult timp opinia celor 74 de milioane de oameni care au avut imprudența să voteze cu Trump.

Garantează cineva, în aceste condiții, că peste patru ani de zile scenariul de pe Colina Capitoliului nu se repetă? De data aceasta, nu ca farsă, ci ca tragedie? Și nu cu vandali sau marginali, ci cu cetățeni, în deplinul sens al acestui cuvânt?