Leonid Bujor – o viață consacrată sportului și studiului academic

„Captivitatea lecturii și atașamentul pentru sport mi-au determinat existența” – (L. Bujor)

Cu puțin timp înainte de trecerea sa în eternitate, la vârsta de doar 65 de ani, pedagogul, istoricul, publicistul Leonid Bujor, un intelectual prin excelență și un om de aleasă omenie, a acordat un ultim interviu în care a trecut în revistă, cu un deosebit sentiment al artisticului și al frumosului, dar și al nostalgicului, evenimentele de referință ce i-au marcat viața. O viață desfășurată sub zodia sacrificiului și a dăruirii supreme față de munca în slujba cetățenilor, căreia i s-a consacrat cu întreaga sa ființă.

De mic copil Leonid Bujor a simțit un atașament irezistibil pentru învățare, dar și pentru tot ce animă domeniul mirific al sportului. Citea cu nesaț cărți și materiale jurnalistice de care reușea să facă rost, referitoare la acest domeniu care odată ce te-a prins în mreje, te ține într-o eternă captivitate, fără a-ți oferi vreo șansă de „a evada”. A practicat el însuși sportul, atletismul și fotbalul fiind disciplinele lui preferate. Apoi s-a dedicat acțiunilor de gestionare a acelei îndeletniciri ce asigură performanța atletică la cel mai înalt nivel. A muncit neobosit pe acest tărâm, ultimii ani de viață consacrându-i activității de consilier al Comitetului Național Olimpic și Sportiv.

– D-le Leonid Bujor, când ați simțit că sportul și cariera profesională în viața Dvs. sunt de nedespărțit?

Copilăria mea a fost marcată de o carte pe care am luat-o de la bibliotecă, când eram în clasa a II-a, dar pe care nu am ajuns să o duc acasă, căci am citit-o pe drum, „din mers”, cum se spune. După care m-am întors și am returnat-o la bibliotecă. Era „Nicu, Gicu și Tarzan”, autor P. Nedelea, pictor N. Tarasenco, concepută în stil de comicsuri (editată în 1963!). Așa am ajuns în captivitatea lecturii. Însă o impresie de-a dreptul covârșitoare asupra sufletului meu în formare a avut-o lucrarea citită de mine în clasa a VI-a, „Pele, Garrincha, fotbalul”, scrisă în 1970 de celebrul jurnalist rus Igor Fesunenko. Așa am ajuns în captivitatea sportului. Păstrez cu sfințenie și astăzi acea carte. Pot să spun că de-a lungul întregii mele vieți sportul mi-a fost alături în permanență.

Am practicat exercițiul fizic din fragedă copilărie, iar primul meci de fotbal l-am privit când a cumpărat tata televizor: jucau renumitele echipe Dinamo Kiev și Torpedo Moscova. Țin minte cum am vizionat pentru prima dată o partidă de hochei pe gheață. Juca selecționata URSS cu cea a Suediei: era 11 seara, iar copiii nu aveau voie să privească din cauza orei târzii. Nu prea erau televizoare pe atunci, așa că vecinii veneau la noi acasă să „participe” la asemenea evenimente „epocale” care se constituiau din meciuri de cel mai înalt nivel. Mă întindeam pe marginea cuptorului și trăgeam discret cu ochiul spre ecranul televizorului, așa ca să nu fiu văzut.

…În 1972, la vârsta de 17 ani, reprezentam echipa raionului Râșcani la atletism, în cadrul căreia evoluam pe distanța de 800 m. De asemenea, jucam pentru echipa de fotbal Struguraș. După absolvirea Școlii medii din Leadoveni (astăzi Corlăteni), raionul Râșcani, am fost înrolat în armată. Apoi mi-am urmat studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (azi USM), unde am făcut cunoștință cu Vladimir Krasilevski, pe atunci antrenorul formației de fotbal a instituției. Șapte ani am făcut parte din lotul echipei, atâta timp cât am fost student, apoi angajat al Universității. Mă străduiam să îmbin cât mai armonios interesul pentru sport și studiul academic…

– …După care ați activat în domeniul diriguirii sportului național…

Când s-a format Departamentul Tineret și Sport, am fost invitat de Grigore Popovici, director general al acestei subdiviziuni a Ministerului de resort, să activez în cadrul acestei structuri. După proclamarea Independenței Republicii Moldova, toate posturile pe care le-am deținut au avut tangență cu sportul, fie cele de administrator, fie cele de funcționar sau reprezentant al societății civile. Cunosc îndeaproape cât este de grea munca antrenorului și a sportivului de performanță, mai ales în condițiile existente la noi în țară, situate undeva între calificativele de proaste și foarte proaste.

– Ce impresii ați adus de la prima Dvs. Olimpiadă?

Am avut onoarea să asist la Jocurile Olimpice de la Atlanta 1996 în calitate de șef al Direcției Tineret și Sport a municipiului Chișinău. Acolo m-am familiarizat cu fenomenul solidarității și mișcării olimpice mondiale, unul de dimensiuni cu adevărat grandioase.

Au fost și momente de grea încercare de-a lungul activității mele profesionale. Fără falsă modestie, pot spune că am fost unicul deputat în Parlamentul Republicii Moldova, care am criticat dur inițiativa emisă de Vladimir Voronin, Victor Stepaniuc și Andrei Cimil de a distruge Stadionul Republican. Tot atunci, din cauza sus-numitelor personaje, s-a mai întâmplat un eveniment extrem de regretabil: a fost demolat terenul de sport și de agrement amplasat între străzile Bulgară și Armenească, în locul lui fiind construit sediul partidului comuniștilor, preluat apoi de partidul așa-zis democrat.

A trebuit să suport și alte dezamăgiri, prezente cu nemiluita în sfera sportului național. De pildă, am regrete enorme legate de nivelul deplorabil al fotbalului moldovenesc. În pofida faptului că suntem o țară sudică și avem copii talentați, sportul rege la noi este la pământ. Cred că toți care țin cu adevărat la fotbalul național simt lipsa lui Pavel Cebanu la conducerea forului de profil. Niciodată pe timpul șefiei lui situația nu a fost atât de jalnică și regretabilă ca în prezent.

În general, munca președinților de federații sportive la noi în țară este una extrem de complicată și dificilă. Iar alocațiile din partea statului pentru activitatea acestora sunt de un volum de-a dreptul mizerabil. Forurile sportive reușesc să activeze mai mult grație entuziasmului conducătorilor și al echipelor de administrare. Este știut faptul că aceste structuri sunt alcătuite din foști atleți care cunosc cel mai bine cât este de grea și plină de sacrificii munca performerilor și antrenorilor, acele persoane datorită cărora sportul național se mai menține pe linia de plutire.