Lecția anului 2020

432
0

Am citit în mai multe locuri că 2020 ar fi fost un an „istoric“, date fiind schimbările pe care le-a provocat. În realitate, fiecare an trăit de omenire este unul „istoric“, întrucât tot ce se întâmplă pe pământ pe durata rotației lui complete în jurul soarelui are, inevitabil, repercusiuni asupra istoriei ulterioare a speciei. Mintea omului alege însă mereu niște repere calendaristice, puncte de plecare și de sosire pentru marile lui progrese și decepționatele lui eșecuri. Anul 2020 a fost menit, de la bun început, să joace un rol simbolic: am trăit cu toții altfel decât am făcut-o până acum, iar noua noastră experiență ne-a făcut să credem că, de azi înainte, începe o altă viață.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Drama care s-a jucat la scenă planetară în 2020 a avut o cauză aparentă: virusul pe care l-am botezat, în spiritul deloc poetic al vremii noastre, „Covid-19“. Pandemia nu poate explica însă, de una singură, deciziile guvernanților, reacțiile celor guvernați și nici mutațiile la nivel de percepție și de conștiință pe care majoritatea a tins să le atribuie molimei și măsurilor luate pentru a o combate.

Nu cred că putem înțelege răspunsul (global și local, colectiv și individual) la pandemie fără a ține cont de evoluțiile anterioare, de felul în care tot ce ni s-a întâmplat în ultimele decenii ne-a pregătit anume pentru acest răspuns. Este evident că acum o jumătate de veac am fi reacționat altfel. Nu este sigur că vom reacționa la fel peste o altă jumătate de secol. Dar în 2020 răspunsul nostru nu putea fi decât acesta. Tot ce ne definea la începutul acestui an, toate temerile și anxietățile noastre, toate viziunile și credințele, a fost confirmat de maniera în care am hotărât să facem față marii provocări. Covidul s-a înscris perfect în orizontul nostru de așteptare: sub aspect mental, dar și cultural, eram „programați“ pentru un dezastru global sau măcar pentru o „repetiție“ generală a acestuia, pentru un mic exercițiu preapocaliptic.

Istoricii de azi și de mâine vor identifica multă materie de studiu în „fatidicul“ an 2020 și tot ei vor explica mai bine evenimentele. Avem însă și noi, martorii, cei care mai trăim încă, „pe viu“ – cât de ambiguu sună locuțiunea în context! –, toate aceste evenimente, dreptul la unele impresii și concluzii. Pentru mine, de exemplu, reacția la pandemie a arătat, întâi și întâi, cât de mare e dependența omului contemporan de tehnologie și de statul providențial.

Așteptarea vaccinului, în (aproape) deplină izolare socială și cu economia în suspans, a fost singura soluție pe care au conceput-o decidenții și pe care majoritatea a acceptat-o fără prea multă cârteală. Și cu cât mai civilizată era țara, cu atât mai slabă a fost opoziția. Mai mult, se pare că guvernanții au pierdut suportul majorității exact acolo unde au nesocotit sau au persiflat măsurile de protecție radicale (de pildă, în America lui Trump).

Miza exclusivă pe miraculosul potențial al industriei farmaceutice a paralizat voința politicienilor și îngerul maselor, mai conformist ca niciodată. Metodele de luptă alternativă (mă refer la alternativele specialiștilor, și nu la cele ale șamanilor sau negaționiștilor), care propuneau o abordare diferențiată pentru internare și tratament, carantinarea sau izolarea selectivă, după grupe de vârstă și de risc, dar mai ales direcționarea banilor publici spre monitorizarea acestor grupe, spre extinderea și echiparea unităților spitalicești, a laboratoarelor de testare, spre pregătirea de voluntari, paramedici etc. au fost neglijate de majoritatea guvernelor.

Menținerea artificială a capacității de plată a populației și susținerea, în măsura posibilităților, a agenților economici păgubași au fost soluțiile cele mai la îndemână, de o eficiență îndoielnică însă: pe termen scurt, aceste măsuri populiste au sporit ratingul cârmuirii, pe termen lung, ar putea fi niște erori strategice.

Un sistem economic global mai sărac, cu interacțiuni mai slabe între componente, nu le-ar fi permis multor guverne din lume luxul de a-i ține pe oameni în case, guvernanții știind prea bine că nu ei, ci sistemul ca atare va asigura necesarul de bunuri, inclusiv și mai ales al celor de import.

Într-o lume mai puțin interdependentă economic și financiar, fără mecanisme de redresare supranaționale, globale (de la fondurile UE la banii FMI) și fără sprijinul unor jucători mari, interesați de prezervarea acestor mecanisme, multe state ar fi urmat exemplul, aspru criticat, al Suediei. Dar nu din considerentele de care s-au ghidat scandinavii, ci de frica foamei de mâine, mult mai periculoasă decât epidemia de azi. Pe de altă parte, există și state pe care nu le-ar fi salvat nici măcar continuarea activității productive, atât de mare e atârnarea lor de economiile care au sistat această activitate.

Anul 2020 a arătat, cu alte cuvinte, că trăiserăm cu toții, cel puțin până la sfârșitul lui 2019 și contrar analizelor panicarde, într-o lume mult mai sigură decât voiam să credem și că globalizarea, interdependența economică și financiară, asigurate de o piață liberă, se dovedesc a fi un mare avantaj mai cu seamă atunci când stai acasă, nu faci nimic, primești salariu și mănânci în continuare mango și ananași, la mii de kilometri distanță de tropice.

Totodată, anul 2020 a demonstrat beneficiile progresului tehnologic, dar și dedesubturile acestuia. Calculatoarele au făcut posibil home office-ul, iar rețelele au oferit ce știu ele mai bine: un surogat de comunicare și de viață socială. Ce ar fi fost însă dacă, în izolare, omul epocii techno ar fi rămas fără calculator și fără telefonul mobil?

Studiile și anchetele, câte s-au realizat, au arătat că șederea acasă nu l-a făcut pe contemporanul nostru mai atent la lucrurile esențiale. Nu a sporit nici numărul de cititori și nici numărul de cărți citite. Oamenii nu și-au dedicat orele libere studiului, creativității, cunoașterii, ci și-au continuat viața de consumatori compulsivi și de gâze ce se zbat, fără scăpare, în pânza virtuală a rețelelor.

Timpul petrecut cu copiii în izolare nu a fost calitativ diferit de timpul folosit, de obicei, pentru comunicarea cu aceștia în perioada de până la pandemie. Dimpotrivă, pentru majoritatea părinților, trecerea la învățământul online a fost resimțită ca o povară, dovadă că școlile nu mai sunt percepute de mult ca locuri de instruire, ci mai curând ca locuri de internare temporară a progeniturilor.

Anul 2020 nu a trecut încă, dar una dintre lecțiile lui este deja clară: pandemia, ca orice tragedie colectivă, nu a schimbat omenirea, ci i-a pus și mai tare în evidență atât părțile bune, cât și cele rele. Rămâne de văzut ce va prevala în anii de criză: binele sau răul pe care le-a scos la suprafață această bulversare majoră?

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here