Aripi pentru cădere

974
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

… e titlul unei cărţi a lui Gheorghe Vodă, tăiată de cenzură, mutilată de băgătorii de seamă şi tipărită după ce a fost cuminţită, cu un titlu de compromis: Aripi pentru Manole. La prima vedere, pentru cine cunoaşte legenda Mănăstirii Argeşului, e cam acelaşi lucru: domnitorul, perfid, le-a luat zidarilor schelele după ce au finalizat construcţia şi ei au sărit de pe turla bisericii făcându-şi aripi din şindrilă. Doar că nimeni dintre câinii de pază ai regimului comunist nu s-ar fi legat de a doua variantă a titlului. Pe când primul, punând să vibreze înţelesurile lumii, era subversiv în contextul „socialismului dezvoltat”, triumfător-optimist fără variante: cum adică, aripi pentru cădere?

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Mi-am amintit de această formulă genială a maestrului Vodă, fiind invitat la o emisiune în care urma să discutăm despre starea culturii noastre (recte: despre ruinele culturii noastre), întruchipată în dezastrul provocat de incendiul de la Filarmonică. Cetăţeanul nostru dornic de spectacole, care a văzut şi aici o scenă demnă de comentariile sale, s-a grăbit să compare „evenimentul” cu incendiul de la Notre Dame din Paris. Asocierea este una eronată nu doar din cauza proporţiilor. Spre deosebire de Catedrala Maicii Domnului din capitala Franţei, aici vorbim de o instituţie aflată în gestiunea statului, proprietate a acestuia şi instrument al strategiilor sale culturale. Cu toată „protecţia” însă, prăbuşirea podului Filarmonicii chişinăuiene era uşor previzibilă: el putea să se dărâme oricând şi fără incendiu.

Mi-am amintit că la doar câteva sute de metri de Filarmonică, alături de Bastilia Parlamentului şi vizavi de medievalul castel prezidenţial, îngrădit ca ocina personală a unui baron, se ruinează iar plafonul chiar ţine să cadă, fără niciun incendiu! renumita Casă Herţa. Fostul sediu al Muzeului de Arte, edificiu aflat pe lista monumentelor ocrotite de stat (sic!), clădire în care pe 23 martie 1918 a prezentat un recital de pian George Enescu. Casa Herţa, ruinată, ca şi Filarmonica arsă, ne spune multe despre cultura de a ne preţui patrimoniul. „Cultura” care developează şi cât de consistentă ne este firea, şi cât de „mare” ne este viitorul.

Toate în jur, de la drumurile pe care, vorba clasicului, nu le poţi străbate nici pe jos, nici cu căruţa, până la zidirile părăsite şi neisprăvite, care stau să cadă, demonstrează inconsistenţa sistemului. Nu mai aşteptăm decât minuni, decât noroc, ploi la timp şi soare aşijderi. Suntem convinşi că nimic nu mai depinde de noi, tocmai atunci când toată lumea bună demonstrează că, dimpotrivă, numai de noi depind toate: şi succesul dobândit şi norocul aparent nemeritat.

Au dispărut (să fi emigrat toţi?) profesioniştii. Protagoniştii ştirilor de azi, „eroii zilei” nu mai sunt performerii, „olimpicii”, bunii manageri, ci serviciile de urgenţă: pompierii, poliţiştii, medicii, serviciile de intervenţii/ reparaţii. Şi: mulţi, foarte mulţi, cârpaci de ocazie. Dovadă că mecanismul nu e funcţional, că se rupe şi se prăbuşeşte zilnic. Iar noi refuzăm insistent alternativele radicale, afişând modelele (etice, politice, economice) vechi, de care ne pare rău să ne despărţim.

Titlul cărţii lui Vodă, dată la cuţitul satrapilor culturii, nu convenea câinilor de pază ai regimului comunist, precum nu conveneau nici alte cărţi interzise din acelaşi motiv. Temerea de obişnuinţă a lui Mihail Ion Ciubotaru sfida uniformitatea şi previzibilitatea sistemului socialist. Blesteme-le în alb şi negru de Dumitru Matcovschi iritau regimul, iar o altă carte ostracizată, De pe două margini de război a lui Ion Vatamanu (poetul îşi amintea că, după ocupaţia sovietică din 1940, sârma ghimpată a „noului hotar” dintre fraţi era trasă prin chiar mijlocul grădinii casei părinteşti!), ne avertiza să nu ne duşmănim când alţii bagă zâzanie între noi. Autorul Aripi-lor pentru cădere ne fixa, trist şi memorabil, într-o stare comparabilă cu cea de azi: nu suntem în stare să depăşim gravitaţia mediocrităţii, să visăm la mari înălţimi ale spiritului. Abia de am putea să ne salvăm, căzând de pe acoperişul fumegând al ruinelor culturii noastre: „Să nu facem aripi pentru zbor:/ înălțimea se ia cu altă putere./ Ne e sortit să coborâm./ Să inventăm aripi pentru cădere”.

Visele de ascensiune le lăsăm pentru altă dată, când (poate) ne vom deştepta, când ne vom mai scutura de praful trecutului deloc glorios, când vom putea să uimim şi noi lumea cu altceva. Când vom produce şi noi alternative, în loc să tot reproducem modele uzate. Azi însă cam asta ne rămâne: să inventăm aripi de şindrilă, care să ne amortizeze căderea. Dacă rămânem întregi, ne vom gândi şi la zboruri, poate. Într-o altă viaţă, probabil. Când vor supravieţui doar cei care perseverează în căutări şi performanţe.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE