Au luptat pentru libertatea Lituaniei (2)

222
0
Comandantul unităților regiunii Dainava, Adolfas Ramanauskas-Vanagas (primul pe linie, rândul din față) în inspecție la unitatea Šarūnas.

Aceste acțiuni au definit obiectivele mișcării, au trasat strategia și tactica unităților de rezistență armată antisovietică în Lituania. Câteva luni mai târziu, a fost înființat Statul Major Central al Forțelor Armate. A urmat un val de noi arestări. Partizanii lituanieni însă nu au renunțat la luptă, deși abia peste cinci ani de la începutul confruntărilor a devenit posibilă înființarea Centrului Comun de Conducere Militară și Politică a Rezistenței.

Congresul reprezentanților districtelor de partizani, organizat în februarie 1949 la inițiativa căpitanului Jonas Žemaitis-Vytautas, comandant al unităților regiunii Lituania de Vest, a subordonat unitățile forțelor armate unei organizații comune – Mișcarea Militanților pentru Libertatea Lituaniei (LLKS). Declarația politică adoptată de LLKS la 16 februarie 1949 a stabilit că unica autoritate legală pe teritoriul Lituaniei pe timpul ocupației sovietice este mișcarea de partizani și organizațiile care o reprezintă, iar obiectivul luptei este renașterea Republicii Lituania, independentă și democratică.

Nouă districte, unite în trei regiuni de partizani

Până la întrunirea Congresului liderilor de partizani, s-a adoptat decizia privind structura de rezistență teritorială, care a rămas neschimbată până la sfârșitul războiului de gherilă. Cea mai mică unitate de partizani era echipa, câteva echipe constituiau un pluton, plutoanele au fost unite în corpuri, iar acestea – în districte. Două sau trei districte formau o regiune. La începutul anului 1949, nouă districte s-au unit în trei regiuni de partizani: Regiunea de Sud, Regiunea de Est și Regiunea de Vest. La etapa când rândurile partizanilor au început a se rări, unitățile de partizani s-au regrupat sau și-au schimbat regiunea de dislocare.

În ciuda scăderii numărului de luptători, liderii partizanilor au menținut structura stabilită până în 1953. De la începutul mișcării de rezistență, conducătorii marilor unități de partizani au întreprins eforturi considerabile în vederea respectării regulamentelor ce reglementau viața și activitatea unităților, având ca exemplu regulamentele și regulile care erau în vigoare în cadrul

Forțelor Armate Lituaniene Independente. Fiecare echipă, pluton, corp, district, regiune militară de partizani era subordonată Statului Major, format din șeful unității, comandantul Statului Major și șefii subdiviziunilor. În cadrul unor districte militare, partizanii au trecut un curs de instruire militară, iar cei care promovau examenul erau premiați sau înaintați în grad. Intrarea în rândurile mișcării de partizani era marcată prin depunerea jurământului de către viitorii luptători: încălcarea acestui jurământ era condamnată prin judecată de către frații de arme sau, în cazul unei crime grave, de Curtea Marțială.

După constituirea LLKS a fost adoptată o serie de acte normative ce reglementau activitățile partizanilor pe întreg teritoriul Lituaniei, a fost elaborat sistemul unic de distincții militare, a fost definită noțiunea de „datorie față de Patrie” care trebuia onorată de fiecare luptător, au fost elaborate însemnele distinctive ce atestau apartenența la o unitate armată sau regiune, experiența de luptă etc.

Obiective strategice: opunerea pe toate căile sovietizării, întreținerea spiritului patriotic

Regulamentele aveau menirea să disciplineze partizanii și să le motiveze responsabilitatea față de camarazii de arme, dar și față de generațiile viitoare. Regulamentele trasau obiectivele strategice ale întregii mișcări de rezistență, de a se opune pe toate căile sovietizării, de a întreține spiritului patriotic, în special în rândul tinerilor, de a încuraja rezistența şi nesupunerea populației civile față de regimul de ocupație sovietică.

După ani de confruntări frontale cu unitățile armate sovietice și de pierderi irecuperabile în luptele cu colosul imperial, opiniile liderilor mișcării de rezistență în privința eficienței tacticilor adoptate de luptă s-au împărțit. Majoritatea susținea inițiativa de a păstra resursele spirituale și materiale ale națiunii. Liderii partizanilor lituanieni, înțelegând că nu dispun de resursele necesare pentru un război de proporții cu trupele sovietice, decideau să evite confruntările în cazurile când dușmanul era superior din punct de vedere numeric sau mai dotat cu mijloace tehnice.

Fiind preveniți de către oamenii de încredere despre apariția și desfășurarea operațiunilor trupelor MGB în regiune, grupurile de partizani se redislocau în timpul nopții, parcurgând distanțe enorme prin păduri. Cu toate acestea, nu întotdeauna au avut chip de izbândă. Istoria războiului de gherilă a înregistrat cazuri de luptă, care indicau zeci sau chiar sute de victime. Pentru a evita confruntările distrugătoare, în cele din urmă, partizanii au adoptat printr-o decizie comună forme de rezistență, preponderent de natură politică: boicotarea alegerilor în organele administrative ale puterii sovietice, sabotarea politicii de colectivizare, desfășurarea operațiunilor de dezorganizare a instituțiilor sovietice, acțiuni represive contra celor mai activi membri ai partidului comunist și a colaboraționiștilor.

„Ostașii libertății” (laisvės kovotojai – lit.), așa cum erau numiți partizanii lituanieni de către populația băștinașă, îndemnau locuitorii să nu recunoască regimul sovietic și să refuze orice formă de cooperare cu instituțiile și persoanele care îl reprezentau, au emis instrucțiuni pentru locuitorii Lituaniei privind comportamentul în condițiile sovietizării forțate a țării și a războiului de gherilă.

Distincția supremă a fost Titlul de Onoare „Erou al Luptei pentru Libertate”

Militanții mișcării armate antisovietice au pus în evidență întotdeauna și în orice mod posibil faptul că sunt apărătorii Lituaniei independente. Cei care aveau posibilitatea de a obține uniforma militară a Forțelor Armate Lituaniene din perioada independenței, ignorând pericolul, au păstrat și purtat cu demnitate aceste uniforme. Unii și le-au confecționat singuri, fiind considerate obiect de prestigiu și demnitate. Cei care nu aveau astfel de posibilități, siliți de circumstanțe să folosească orice uniforme și munițiile disponibile, germane sau chiar sovietice, aveau grijă să le doteze cu simbolurile Lituaniei independente: stema Statului Lituanian dinainte de război, reprezentând imaginea ecvestră a cavalerului Vytis, Crucea lui Vytis, Tricolorul lituanian.

În 1949, după constituirea Mișcării Militanților pentru Libertatea Lituaniei, au fost întreprinse acţiuni de creare a unui model comun al uniformei militanților lituanieni. A fost anunțat un concurs de creare a insignei și a cocardei unice, dar, odată cu slăbirea mişcării de partizani, acest proiect a rămas nefinalizat. LLKS a reușit însă să adopte un sistem comun de distincții, au fost stabilite modele de adresare a mesajelor de mulțumire (verbale, scrise, mulțumiri oficiale exprimate în ordin), distincțiile Crucea „Lupta pentru Libertate” și Adeverința Crucii „Lupta pentru Libertate” de trei tipuri și de trei clase.

Distincția supremă a fost Titlul de Onoare „Erou al Luptei pentru Libertate”. Cu toate acestea, partizanii nu au avut posibilitatea să emită Crucea „Lupta pentru Libertate” și alte distincții. S-a hotărât, în schimb, ca militanții să poarte o insignă care indica distincțiile și benzi colorate din pânză prin care era desemnată apartenența la unitatea de partizani. Arhivele partizanilor, depistate de cercetătorii mișcării de rezistență anticomunistă după 1991, conțin mesaje, mulțumiri adresate partizanilor și susținătorilor.

Autor: Virgiliu Bîrlădeanu, cercetător științific, Institutul de Istorie

(va urma)

* text elaborat în cooperare cu Centrul de Cercetare a Genocidului și Rezistenței din Lituania

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here