Un clasament

Am văzut deunăzi, pe pagina de Facebook a unui scriitor, un clasament al netoților momentului. Pe locul doi, în acest top al onoarei, a ieșit bucătarul anonim din Wuhan, pe trei, e bine instruitul sudor din Beirut, iar pe patru, milițianul din Minneapolis. Plutonul e condus detașat și previzibil de Lukașenko – la cum evoluează lucrurile, se pare că nimeni nu va reuși să-l detroneze din postura de lider până la sfârșitul anului. Poate doar cel care va decide să-și bage cumva armata în Bielorusia, cu gând de pace.

Desigur, clasamentul este o glumă, dar ilustrează perfect percepția răului în societate. Belelele mari au întotdeauna chipul unui om mic, deși sunt, fără îndoială, sistemice. În toate cazurile de mai sus, vina pentru dezastrele provocate ar trebui repartizată echitabil între făptașul concret și cei care l-au lăsat să-și facă de cap. Chiar și atunci când vorbim de Lukașenko, nu trebuie să uităm că acesta ar fi fost și azi un neica nimeni, dacă nomenclatura postsovietică nu ar fi avut nevoie de un asemenea personaj pentru a-și lua revanșa în fața mișcării naționale.

Amuzat de idee, m-am întrebat, la rându-mi, pe ce locuri s-ar plasa eroii indigeni în topul candorii neuronale? Din fericire pentru restul lumii, gesturile și deciziile lor necugetate nu dăunează decât concetățenilor. Aceasta nu le face mai puțin neroade însă, de aceea e legitim să pretindem și noi o poziție cât de cât vizibilă în clasamentul cu pricina.

Cu certitudine, nu avem (încă) stofă pentru locurile fruntașe, dar evităm cu ușurință și zona retrogradării. Suntem, cu alte cuvinte, extrem de competitivi. Evident că e greu să pui pe același cântar recomandarea OMS-ului de a nu purta mască la începutul epidemiei și tabloul clinic al covidului, pictat în tușe simple și expresive de președintele RM.

De asemenea, nu e ușor să surclasezi pasiunea dezlănțuită a americanilor înstăriți pentru comunism prin slăbiciunea electoratului român pentru PSD. Sunt realități aproape incomparabile, și nu doar din cauza impactului diferit, ci pentru că primele nu au niciun fel de justificare și comportă o doză mult mai mare de absurd. E firesc ca un președinte ales de moldoveni doar pentru că se fotografiază cu Putin să interpreteze așa, și nu altfel, efectele unei boli contagioase. Și e firesc ca o bună parte a alegătorilor din România să înțeleagă mai anevoie prețul real ale propagandei și populismului PSD-ist. Dar nu e deloc normal ca OMS-ul să nu știe cum se răspândește un virus sau ca intelectuali și magnați media americani să îmbrățișeze cauza lui Bernie Sanders și discursul lui Andrei Jdanov.

Înregistrăm totuși și noi acțiuni (sau: inacțiuni) care riscă să ne scoată prostia din anonimat și să ne facă periculoși nu numai pentru noi înșine, ci și pentru cei din jur. De ani buni, de exemplu, asistăm, senini și habarnici, la poluarea și secarea râului Nistru, ca și la tăierea masivă a pădurilor din Carpați, două catastrofe iminente care ar putea periclita grav clima, solurile și traiul oamenilor din regiunile învecinate pentru multe decenii înainte.

Un exemplu, și mai la îndemână, e chiar modul defectuos în care ne învecinăm și colaborăm noi înde noi, românii: chiar și pe timp de pandemie nu ne-a dus capul să întocmim, în comun, un plan flexibil și eficient de gestionare a crizei. Cel puțin la frontieră, dacă nu și în alte părți: râde lumea de noi când aude că, la traficul de persoane pe care (trebuie să) îl avem pe Prut, continuăm să ne protejăm de covid prin carantină și nu prin testare.

Dar ce ar fi să ne pomenim, la anul, cu același președinte de țară în Republica Moldova și cu aceeași majoritate social-democrată în Parlamentul României? Vă asigur: isprăvi ca acestea ne vor propulsa în fazele superioare ale competiției!