Elogiul erorilor

Vânătorii de greşeli mă irită. Dacă am clasifica profesorii în cei care caută greşelile cu lupa (şi triumfă când le găsesc) şi în cei care, dimpotrivă, se bucură de orice succes al discipolilor, îi prefer pe ultimii. Greşelile trebuie semnalate (dacă eşti abilitat s-o faci), nu penalizate: ele au uimitoarea capacitate de a acumula experienţă trăită. Semnalate fără răutate (şi îndreptate, da), ele pot face ca lucrurile să evolueze în direcţia bună.

Constat (o fi consecinţa psihotropă a pandemiei?) un exces de criticism, mai ales în privinţa „alor noştri”. În timp ce tabăra puterii tolerează derapajele favoriţilor, opoziţia nu face decât să contabilizeze eşecurile propriilor trupe. Nimeni dintre liderii unioniştilor nu se mai ridică la înălţimea idealului şi nu e zi în care aceştia să nu facă greşeli impardonabile. Nimeni dintre liderii proeuropenilor nu se conformează standardelor. Toţi au păcate ce îi discreditează şi doar adepţii puterii aplaudă fără discernământ tot ce fac ai lor.

Înţeleg că politică înseamnă concurenţă, dar există o deosebire între a profita de eşecul adversarului şi alta e de a vorbi despre paiul din ochiul posibilului aliat. Să nu mai zic că nu poţi construi propriul discurs politic doar pe greşeala celuilalt. Cum să-i tratăm pe greşiţii noştri? Cel mai bine e să le spui prietenilor, în faţă, care este eroarea lor. Eventual, să polemizezi cu ei. Încă şi mai bine: să dialoghezi (dialogul înseamnă căutarea, împreună, a soluţiei optime, spre deosebire de polemică: asta din urmă înseamnă vânarea şi penalizarea punctelor vulnerabile din discursul oponentului). Şi, important, de fiecare dată să admiţi că punctul tău de vedere nu este neapărat singurul valabil.

Ne scoatem ochii unul altuia nu doar din cauza erorilor, fireşti, care implică nişte consecinţe (nici acelea catastrofale), ci şi din cauza unor opinii/ comentarii, privind evenimente şi lucruri absolut neprincipiale. Ai noştri nu au dreptul la opinie! Mergem înainte, dar numai cu ochelari de cai. Muncim pentru cauză şi nu punem nimic la îndoială. Ai noştri nu pot să aibă preferinţe (ştiinţifice, tehnice, literare, sportive, cromatice, gastronomice) decât cele din registrul prescris, patriotic până în vârful unghiilor!

Consecinţa directă a acestui criticism e că oamenii de la care aşteptăm fapte se tem să facă vreo mişcare, se tem să spună ceva, ca să nu fie un pas greşit. Dar cum, Doamne, să schimbi lucrurile fără să rişti? Cum să gândeşti fără libertatea cugetului, fără să-i dai voie acestuia să greşească? Singura eroare a politicienilor ce merită penalizată este când ei nu fac nimic… din teama de a greşi.

A nu greşi, în înţelegerea „comentatorilor” de azi, înseamnă a urma unul dintre parcursurile [politice] existente. Dar există vreunul care, respectând canonul, vă convine? Putem să schimbăm lucrurile doar greşind în raport cu modelele existente! Doar alegând un parcurs neordinar. Personalităţile autentice prin asta se deosebesc de ceilalţi: ele nu vin cu soluţia la îndemână, ci o caută pe cea care poate schimba lucrurile. Cu toate riscurile, desigur. Şi cu inevitabilele greşeli.

Politicienii veritabili caută soluţii, acţionează, greşesc. Putem să-i criticăm, să-i bârfim, să cârcotim. Doar să nu ne ieşim din fire: a greşi e singura cale de a găsi altceva. Altfel rămâne să acceptăm „soluţia” propusă de preşedintele fracţiunii socialiste din parlament: stăm cuminţi în bancă şi ne rugăm Domnului. Poate ne dă ploaie, poate ne dă prosperitate, poate ne apără de viruşi. Şi de idei noi, care nu pot fi decât greşite, de vreme ce nu repetă vechiul parcurs.

Gândind ca toţi ceilalţi, fără a ieşi din contingent, niciodată nu vei schimba nimic. Iar timpul cere imperativ schimbări în faptă şi gând. Efectele gândirii lineare, cuminţi, conforme uzanţelor, au falimentat. Tradiţia nu mai merge, e nevoie de modernizare radicală a vieţii publice. În Ulise a lui James Joyce (roman emblematic pentru modernismul literar), un personaj cu rezonanţe mitice (Stephen Dedalus), apărându-l într-o polemică pe Marele Will, decretează adevărul lumii moderne: „Erorile [omului de geniu] sunt volitive [= expresii ale voinţei – mvc]; ele sunt portalurile descoperirii”. QED.

P.S. Mi-am amintit, o dată în plus despre un slogan scris cu litere mari pe peretele unei instituţii care se considera infailibilă: „Nu avem dreptul la greşală!” Or, greşeala era chiar în slogan. Povestea cu paiul din ochiul altuia e încă valabilă.

Adevărul, dacă nu suntem ipocriţi, este altul: avem dreptul la greşeală!