Răscoala belarușilor

995
0

Ca orice cetățean sovietic, am văzut mulți belaruși, mai ales în copilărie, când plecam cu bunica în Ucraina de Vest, la renumitele „sanatorii unionale“. Pe atunci însă nu se deosebeau prea tare de restul, poate numai prin accentul nostim cu care vorbeau rusa. Soarta a făcut ca următoarea mea întâlnire cu belarușii să aibă loc tot în regiunea Lvov, doar că la aproape două decenii după destrămarea URSS. De data aceasta, i-am recunoscut imediat. Erau aceiași oameni din anii ’80: vorbeau, judecau și se purtau la fel. Mai mult, erau recognoscibili chiar și după coafuri sau haine: aceleași treninguri cu benzi laterale albe pe pantaloni albaștri, aceeași stemă sovietică în piept.

Cuplul (un domn și o doamnă de vreo 55-60 de ani) cu care am făcut cunoștință în 2007, la Morșin, era, cu adevărat, un vestigiu al Uniunii Sovietice. Dacă muzeul Tussaud ar fi dorit să le prezinte vizitatorilor imaginea tip a „middle-class“-ului sovietic, trebuia să-i imortalizeze în ceară pe acei doi inși. Statuile ar fi fost grăitoare, dar tot nu ar fi putut transmite nici modul lor de a gândi și nici, mai ales, teama că cineva i-ar putea suspecta de existența acestuia.

Ambii păreau timorați de mulțimea gălăgioasă și pestriță a străinilor din jur. Majoritatea erau foștii lor concetățeni, dar aproape douăzeci de ani de viață „suverană“ i-au transformat radical pe ruși, ucraineni, chiar și pe moldoveni, nu și pe cei doi belaruși. Înțelegeau ce le spuneai – rusa nu s-a schimbat între timp –, dar nu mai rezonau la conținuturi. Frapantă era mai ales frica de a răspunde la întrebări provocatoare.

Era evident că, în acel sanatoriu din partea poate cea mai liberă a Ucrainei de atunci, nu s-ar fi găsit barem o persoană care să tragă cu urechea la ce spun și să-i denunțe la securitatea belarusă. Cu atât mai mult, nu se puteau aștepta la agenți ai securității lui „bat’ka“ trimiși special pentru ei la Morșin. Teroarea era însă mai puternică decât rațiunea și cei doi oameni, de altfel, amabili și corecți, își întorceau de fiecare dată spatele când îi întrebai ceva despre puterea de la Minsk, dar mai ales când făceai o glumă despre Lukașenko.

În 2010, un amic de al meu, fotojurnalist din Spania, a fost la Minsk, unde a realizat un reportaj despre un teatru independent de acolo: de fapt, o trupă semiclandestină, underground, fără un sediu dedicat, unde lumea vorbea liber despre toate celea. De la el am aflat că majoritatea belarușilor nu manifestă cine știe ce puseuri de libertate, că e docilă și împăcată cu regimul. Și că e mulțumită de ordinea, curățenia și relativa îndestulare pe care regimul le asigurase.

Trebuie să recunosc: aceasta a fost imaginea pe care am avut-o despre belaruși până deunăzi, în ciuda tuturor protestelor despre care auzeam că se mai întâmplă, sporadic, la Minsk. Despre acestea, credeam că reflectă doar opinia unui număr nesemnificativ de cetățeni. Și mai credeam că Belarusia e un fel de Transnistrie cu acte în regulă, un muzeu (doar pe jumătate viu) al Uniunii. De asemenea, nu mi-a trecut vreodată prin cap că acele nenumărate cupluri în treninguri sovietice ar putea educa o generație de nemulțumiți și de nesupuși.

Revoltele din orașele Belarusiei seamănă mult cu ce s-a întâmplat la noi pe 7 aprilie 2009. Spre deosebire de prierul moldovenesc, reprimat și congelat în câteva ore, gustarul belarus dă, în continuare, în pârg și ar putea avea, în timp, consecințe mai însemnate decât subtila primenire de clan de la Chișinău. E aproape cert că, pe termen scurt, structurile de forță vor înăbuși răzmerița: răsculații nu se pot coagula în jurul opoziției, slabă și decimată de ani de zile de satrapul care, în demența și îndărătnicia lui, e gata să verse și o mare de sânge ca să-și păstreze puterea. Pe termen lung însă, represiunea violentă va adânci și mai tare fisura între regim și cetățeni, forțând o deplasare tectonică ireparabilă ce va conduce la prăbușirea regimului.

Când mă gândesc la cei doi belaruși care nu se puteau bucura de viață și nici de odihnă într-un loc atât de frumos, trăind mereu cu frica în sân și fiind mereu cu ochii-n patru, îmi doresc ca această prăbușire să se producă cât mai devreme. Ultimele săptămâni au dovedit că belarușii își merită libertatea, într-o măsură poate mai mare decât multe alte popoare din fostul imperiu, care au renunțat la ea cu aceeași ușurință cu care au primit-o.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here