Anul acesta, la 3 august, Maria Bieşu ar fi împlinit 85 de ani

Ciclul vieţii acestei soprane, care a răvăşit spaţiul cultural din stânga Prutului – şi nu numai! – în a doua jumătate a secolului XX, s-a încheiat în 2012. A murit la vila sa frumoasa şi selectă de pe strada Mateevici din Chişinău, pe care i-a dăruit-o statul sovietic, un deces survenit după mai mulţi ani de suferinţă în urma leucemiei pe care a „achiziţionat-o” la Cernobîl, unde acelaşi stat a trimis-o să cânte pentru alte victime ale dezastrului radiologic provocat de explozia reactorului nuclear.

Contrariată, se va supune regimului, dar și dorinței de a cânta, de a fi mereu în scenă, oriunde s-ar afla aceasta, fie în condiții necunoscute de ea, la Cernobîl, ori pe scena ei de la Chişinău, ori la Moscova, în spectacolele Teatrului „Bolşoi”, sau la Tokyo, la Sidney, sau Milano, ori pe podiumul altor teatre europene, ori pe faimoasa scenă a Metropolitan Opera din New York. Un tur glorios de artistă şi un final imprevizibil de dramatic ce aminteşte de unul din personajele sale, sublima actriţă Lecouvreur, care, iubind – iar Maria iubea oricând şi oriunde să cânte – sfârşeşte prin a săruta un buchet de flori otrăvit…

Curios şi neobişnuit, totuşi, pentru mediul predominant agrar din Basarabia sovietizată e că o fată modestă de la ţară, cu o scurtă biografie într-o formaţie artistică de amatori, va face, doar după cinci ani de studiu la Conservator şi un scurt stagiu la Scala, o carieră fulminantă de artistă de talie internaţională, cu un debut spectaculos, la 27 de ani, în rolul Tosca de Puccini.

Vocea ei de soprană lirico-dramatică, dar, spre deosebire de atâtea altele, culoarea ei timbrală, expresia perfectă a vocii pusă în lumină, în special, de partidele de belcanto (amintim aici de sublima Norma de Bellini) o făceau oarecum ieşită din comunul solistelor teatrelor lirice. Muzicalitatea şi accentuatul ei simţ dramatic modelau din aceeaşi Tosca, în registre opuse, o tandră actriţă ce iubeşte şi o necruţătoare ucigaşă; la fel cum din fragila şi delicata Mimi se putea transfigura în glaciala Turandot, o partidă feroce şi distrugătoare de voci, aşa încât e greu să-ţi imaginezi cum e posibil ca după rolul plin de tristeţe al tinerei boeme răpusă de ftizie, să te lansezi în acrobaţiile vocale ale orgolioasei prinţese chineze?

Ea a fost şi Nedda, paiaţa nesocotită şi infidelă, rol ce i-a adus, în ’71, un extraordinar succes newyorkez (după care directorul Metropolitan Opera o va invita pentru o întreagă stagiune, doar că Moscova nu-i va permite să se angajeze, invocând formal statutul ei de deputat URSS) şi, totodată, cea mai sfâşietoare, profundă şi dramatică Madama Butterfly a scenei lirice de la Chişinău care a convins, în ’67, un juriu internaţional să-i acorde titulatura, devenită emblematică pentru imaginea ei, de „cea mai bună Cio-Cio-san a lumii”.

Episodul citat la noi până la saţietate devine, totuşi, viu şi de netăgăduit dacă urmăreşti filmul cu opera lui Puccini, Maria Bieşu avându-l alături pe Mihail Muntean-Pinkerton (doar vocea sa), film care păstrează frumuseţea celor două voci, la fel şi parfumul iubirii micuţei gheişe, curată şi înălţătoare, ce s-ar desprinde parcă dintr-un inocent şi de neuitat răsărit de soare nipon.

Soprana repertoriului italian

O voce de nedespărţit mai ales de dramele pasionale verdiene, puternică şi viguroasă pentru Leonora, care se împotriveşte „forţei destinului”, ori disperată şi tandră în partida Ameliei, care nu-şi mai poate masca iubirea, ori miraculos de caldă (aici intervine mai ales culoarea timbrului ei inconfundabil) atunci când cântă, despărţindu-se de viaţă, Aida ei din scena finală.

Dar ea putea fi şi era cu adevărat o sacerdotă monumentală, pe care o admirai în Norma, în cantilena ei perfectă din Casta diva, în cascadoriile ei vocale ce te emoţionau şi-ţi dădeau frisoane, ca mai apoi să o vezi transpusă într-o simplă ţărăncuţă, în Santuzza, sedusă şi abandonată, ori în concerte camerale, selectate cu eleganţă în special din liedul francez, din care muzicalitatea şi disponibilitatea ei vocală pentru o nuanţare discretă şi subtilă creau mici bijuterii pline de viaţă şi sensibilitate.

În esența ei, ea a fost soprana repertoriului italian, cu deosebire a celui verist, deşi a cântat şi din opera rusă, şi din cea naţională, în timp ce autorităţile sovietice veghetoare de politici culturale se aflau mereu în alertă pentru a cere şi impune „echilibrul necesar” dintre ce voia şi ce „trebuia” să cânte Maria Bieşu. Concesii făcute, uneori, de ambele părţi (ea a cântat şi rolul soţiei nefericitului bolşevik Serghei Lazo), dar nimeni niciodată nu a reuşit să-i reorienteze predilecţiile şi opţiunile de repertoriu.

Caracterul ei ferm, alimentat şi de conştiinţa talentului cu care era înzestrată, la fel şi succesele, turneele în afară într-o perioadă în care, în URSS, cortina de fier nu se ridica decât în cazuri excepţionale, au avut efectul ca întreaga trupă să se subordoneze vocii şi preferinţelor Mariei. Opera Naţională Chişinău devenise, astfel, un teatru de divă!

De aici, ştacheta valorică ridicată, exigenţele mărite, filtrarea minuţioasă a prim-soliştilor, dirijorii, scenografii, regizorii selectaţi cu grijă, în timp ce culisele teatrului fierbeau de orgolii rănite, de speculaţii, intrigi, de pasiuni şi frustrări inspirate parca dintr-o operă veristă. Dar era destul ca Maria să apară în scenă, să intre în rolul care capta toate energiile în mrejele carismei ei şi ale spectacolului, ca triumful divei, ropotele de aplauze ale unei săli pline să devină – spre satisfacţia tuturora – ale întregii trupe.

Vocea eternului feminin

Dificilă şi inabordabilă, vanitoasă şi distantă, dar incredibil de sentimentală şi caldă în momentele în care nu-şi mai putea controla emoţiile, Maria ştia să-şi respecte statutul de primadonă. De o pedanterie surprinzătoare, avea pusă la punct pas cu pas, eveniment cu eveniment o cartotecă a întregii sale cariere artistice.

O făcea oare din orgoliu? Sau, mai de grabă, din bucuria de a mai retrăi o dată şi a păstra în memorie spectacolele şi concertele ce veneau în avalanşă ca o mărturie unică a raţiunii întregii ei existenţe? Un fel de compensaţie pentru lipsa în viaţa divei a propriei familii? Căsătorită cu dirijorul Arcadi Rodomschi, un timp aflat la pupitrul Operei din Chişinău, căsnicia lor, întreruptă de îndelungile turnee ale Mariei, de deciziile în care teatrul, şi nu viaţa personală avea prioritate, se va destrăma după doar şase ani.

Un gol ce va alimenta şi va găsi, cu siguranţă, o expresie dramatică în apariţiile ei scenice, în triunghiurile pasionale declanşate de personajele ei lirice, şi o frustrare profund feminină resimţită în fascinaţia ce o emană scena Normei care nu-şi poate sacrifica copiii, a Madamei Butterfly, atât de curat sperând să fie iubită (de neuitat celebrul monolog din actul II). Viaţa sentimentală a Mariei pare să se fi consumat în întregime în teatru, în destinele eroinelor cărora li se asimilează, în eternul feminin, în păcatul şi virtutea ce alimentează intriga spectacolelor ei fără a mai lăsa loc sieşi ori banalului cotidian care le-ar afecta fascinaţia sublimului.

Atunci când dirijorul ei preferat, Alexandru Samoilă, cu care realizase cele mai frumoase spectacole din cariera ei artistică, părăsea, în ‘91, Chişinăul, Maria nu s-a putut împăca mai mulţi ani la rând cu această absenţă. Fără a realiza – ea, de fapt, nici nu voia să realizeze! – că steaua ei care s-a aflat 30 de ani în zenit intra de acum încolo într-o altă dimensiune.

Chiar dacă o asedia o firească stare de oboseală, iar acutele nu-i răspundeau cu aceeaşi vigoare şi strălucire, la începutul anilor ’90, Opera Naţională instituia graţie Mariei Bieşu şi în numele Mariei Bieşu Festivalul vedetelor de operă şi balet ce-i va purta numele. Un eveniment fastuos şi răsunător, în pofida sărăciei demoralizatoare în care se cufunda nou-creata „republică independentă”, şi un festin al muzicii şi dansului ce va onora mai întâi vocea Mariei, apoi doar prezenţa divei, apoi, odată cu dispariţia ei, memoria celeia care a fost Maria Bieşu.

Testamentul armoniei și luminii

Prin voia destinului, gloria Mariei Bieşu, faima ei de soprană de elită s-au consumat, în cea mai mare parte, în spaţiul cultural al URSS. Un spaţiu care a apreciat-o şi răsfăţat-o după merit şi i-a acordat cele mai înalte distincţii, un spaţiu care i-a pus la dispoziţie cele mai prestigioase scene, iar cea de la „Bolşoi”, în primul rând – un gen de compensare oferit de regim pentru privilegiul de a o avea mereu la îndemână, pasăre în colivie.

Astăzi titulaturile de „Erou al muncii socialiste” şi laureat al Premiului Lenin în raport cu o artistă trezesc o uşoară ironie, nu şi în epoca „socialismului dezvoltat”, când asemenea distincţii erau cele mai înalte decoraţii ale unui stat care înţelegea astfel să-şi lustruiască imaginea alături de succesele şi talentul unor mari artişti. După destrămarea imperiului, ideea a fost preluată de fel de fel de aventurieri autohtoni, de lideri de partide, până şi de preşedinți şi alţi oligarhi ajunşi la putere – toţi au aspirat să stea în preajma aurei ei de VIP, devenind peste noapte mari amatori de operă şi susţinători pasageri de festival. Unul dintre ei chiar s-a grăbit să se fotografieze cu Maria pentru afiş, în ultimii ei ani de viaţă, fără ca ea să ştie (cum nu ştie nici floarea edelweiss) la ce foloseşte parfumul faimei ei şi a numelui ei pentru un sponsor de festival nu tocmai curat. Deşi… nu cred că ea nu a intuit şi nu a simţit umilinţa culturii în faţa potentaților zilei din toate timpurile.

În mesajul său de adio adresat, cum scrie ea, „catre neam”, în semn de „gratitudine şi îmbărbătare”, şi publicat în mass-media cu puţin timp înainte de deces, Maria şi-a văzut cu seninătate traiectoria vieţii într-un spaţiu care a fost mai întâi România unde s-a născut, apoi URSS unde i-a venit gloria, iar astăzi R. Moldova, „acest pământ drag mie”, unde îşi doreşte ca „oamenii să vieţuiască în pace, armonie şi bună înţelegere, dăruind lumii bunătate şi lumină”.

Un testament ce ar vrea să concilieze, sub semnul iubirii, toate neînţelegerile şi conflictele epocilor în care a trăit şi un gest ce te trimite cu gândul la Aida ei din opera verdiană, prinţesa captivă a unei ţări îngenuncheate, ce alege, mai presus decât viaţa, să iubească. Şi acum îmi sună în urechi acel do luat discret în piano în registrul de sus, vocea ei ce suspină şi se înalţă în „Adio, pământ, vale a lacrimilor”, aria finală a Aidei, în care Maria a spus totul ce nu a putut să spună niciodată în cuvinte.