Dragonul aruncă flăcări

China redevine, încet-încet, ceea ce a fost acum o jumătate de secol: o amenințare la adresa păcii și stabilității internaționale. După intrarea capitalului occidental și prefacerea spectaculoasă a economiei chineze din anii 1980-1990, mulți au crezut că Beijingul va păși, inevitabil, pe un alt făgaș politic și diplomatic, că societatea chineză se va liberaliza și că marea putere de la Răsărit va ajunge, într-o bună zi, un partener de încredere al Vestului.

Eșecul politicilor lui Mao din anii 1970, spectaculoasa prăbușire a URSS în 1986-1991 și instaurarea unei veritabile pax americana la încheierea războiului rece au întărit iluzia occidentalilor că Beijingul și-a învățat lecția și că, de acum înainte, va fi interesat doar de creșterea PIB-ului și de rezolvarea multiplelor sale probleme interne.

Ultimele două decenii au demonstrat adevărul zicalei despre păr și nărav. Devenind a doua economie și forță armată a lumii, China afișează acum nu doar ambiții regionale, ci și aspirații imperiale. Capitalul privat și oamenii de afaceri sunt la cheremul statului și partidului. Prin companiile controlate, Beijingul intervine pe piețele internaționale și în treburile interne ale statelor vasalizate sau satelit. În schimbul proiectelor de infrastructură, China cere accesul la resursele naturale; astfel, pune mâna pe bogățiile țărilor slab dezvoltate și își aservește clasa politică locală, coruptă și oportunistă. Aceiași vasali îi furnizează voturile necesare în organismele internaționale, unele promovând deschis, în ultima vreme, interesele Chinei.

Spionajul comercial și furtul de proprietate intelectuală au urcat la noi altitudini după scandalul provocat de dezavuarea practicilor Huawei, fațada comercială a serviciilor de securitate chineze. Se știe că o bună parte din studenții și din inginerii chinezi din Europa și SUA nu se îndeletnicesc doar cu studiul materiilor înalte și cu activitatea propriu-zis profesională, ci și cu triviala vânătoare de tehnologii, dar scara la care a lucrat Huawei-ul a depășit orice imaginație.

Spionajul industrial și tehnologic ar fi fost trecut (și de această dată) cu vederea dacă nu era dublat de politica expansionistă și revizionistă a Chinei în regiune. Pretențiile teritoriale ale Beijingului escaladează tensiunile în Marea Chinei de Sud și amenință, acum mai mult ca oricând, suveranitatea Taiwanului.

Soarta Hong Kongului este deja pecetluită: Beijingul a încălcat flagrant acordul din 1984 cu Londra și e pe punctul de a sugruma statul de drept și ultimele libertăți de care se mai bucura, acum câteva săptămâni, fosta colonie britanică. În interiorul țării, continuă genocidul cultural al uigurilor; presiunile asupra Tibetului nu au încetat nici ele vreodată.

Occidentul ripostează deocamdată anemic la presiunile și gesturile agresive ale naționaliștilor care conduc azi RPC. Marea Britanie a găsit de cuviință să suspende acordul de extrădare cu Hong Kong, dar nu a mers mai departe. Liderii UE au declarat, la rândul lor, că nu au de gând să penalizeze Beijingul, calificând ingerințele acestuia în autonomia Hong Kongului drept „afacerile interne ale Chinei“.

Pare consecvent și dur doar Trump care a început, acum ceva timp în urmă, un adevărat război al taxelor cu China și acum intenționează să închidă consulate ale acesteia, acuzate de spionaj și alte păcate. Nimeni nu poate spune însă cum vor evolua lucrurile dacă la Casa Albă se va înscăuna decorativul Joe Biden, iar puterea va fi preluată în SUA de Partidul Democrat, dominat din ce în ce mai mult de politicieni radicali de stânga.

Dragonul chinez a adulmecat slăbiciunile Vestului și acum este gata să-și întindă aripile deasupra întregii lumi. Pare să nu mai aibă prea multă răbdare: îi dau ghes erorile, lașitatea și conformismul occidentalilor. Căci leul e aproape mort, și dacă măgarii nu se mai tem să-i dea cu copita, de ce ar mai pregeta tocmai el, Stăpânul Vremii?

Mă tem că stabilitatea pe mapamond atârnă acum nu atât de răspunsul ferm și prompt al marilor puteri din Vest la provocările tot mai obraznice ale Chinei, cât, mai ales, de rezistența la ispită a șefilor de la Beijing.