Arhivele Memoriei: „Eu vreau ca tatăl meu să rămână în istorie ca om nevinovat!”

1943
0
Elena Cucoș (în dreapta învățătoarei) cu colegii din clasa I-a, loc. Ferma Komsomol’skaja, sovhoz Karasul, r-nul Išim, reg. Tjumen, 1953

Elena Ceban-Cucoș (a.n. 1945), originară din comuna Plop, raionul Târnova (azi, raionul Dondușeni), a fost singurul copil în familia lui Vasile și a Verei Cucoș. Părinții aveau grijă de ea ca de ochii din cap, mai ales bunicii din partea tatei – Ion și Ana Cucoș, care crescuseră patru băieți și acum erau dornici să aibă o mlădiță de fată în neamul lor.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Elena Ceban, spre deosebire de alte persoane contactate pentru a participa în proiectul de cercetare a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist, a fost cea care ne-a găsit singură. Am vizitat-o de curând, la casa din comuna Băcioi, unde s-a stabilit recent pentru a fi mai aproape de copii. Așa cum ne-a mărturisit chiar dumneaei, însuși bunul Dumnezeu i-a adăugat ani de viață, salvând-o de o boală incurabilă, pentru ca să apuce vremea când va putea să vorbească despre nedreptățile basarabenilor deportați.

Practicile de sovietizare forțată au avut consecințe grave asupra vieții persoanelor minore, descendente din familii de „dușmani ai poporului”. Copiii deportați și condamnați împreună cu părinții lor au fost siliți să se adapteze rolurilor, instituțiilor și împrejurărilor vitrege. Dincolo de faptul că propaganda sovietică declara URSS-ul „țară a copilăriei fericite”, în care „tot ce este mai bun aparține copiilor”, atitudinea sistemului represiv față de copiii deportați prin aplicarea politicilor de deznaționalizare reflecta esența societății sovietice.

Mărturiile Elenei Ceban relevă condițiile dificile de școlarizare într-un mediu cultural ostil, ruptura produsă în legătura dintre neamuri sub impactul presiunilor ideologice și a politicilor represive, salvarea la care sperau în taină cei maturi „odată cu venirea americanilor”, sentimentul înfometării continue atât pentru o bucățică de pâine, cât și pentru o veste bună de la baștină. Experiențele de viață ale copiilor „dușmanilor poporului” constituie subiectul unor noi demersuri istorice, care trebuie să fie reconstituite, inclusiv prin exercițiul memoriei.

Elena Ceban, deportată în 1949 din comuna Plop, r-nul Donduşeni, în reg. Tjumen, URSS

Toată lumea știe de asta și toți îi spuneau în față

Pe tata l-au pus pe listă în locul lui Vasile C. Cucoș. Pe soția lui o chema Vera Gh. Cucoș. Mama mea era Vera F. Cucoș și tata – Vasile I. Cucoș. Cucoș Vasile C. era vărul lui tata, trăiau peste drum de noi. În 1941, vărul tatei a participat la desființarea colhozului în satul Elizavetovca, au luat tot ce găseau acolo, știți că așa era cândva: dacă comuniștii formau colhoz, aiștia, care erau cuziști, au luat tot ce era în colhozul cela și au nimerit în listele pentru ridicare.

Socrul lui Vasile C. Cucoș – Gheorghe Ciobanu, era secretar la selsovet și, pe vremea ceea, avea tare mare putere secretarul: el făcea listele! Ca să nu se ducă fiică-sa cu ginerele și cu nepotul, el i-a pus pe ai mei. Atunci toți se temeau, cine era să-i ceară socoteală? Mama mea-i Verunea, așa-i spuneau. Amândouă erau Vera! Din 1947, acolo este (arată la documentele din arhivă), au tocmit în sat lista la „colaci” și tatăl meu este pus pe listă.

La toți este câte o pricină – că-i „colac”, că-i „политический”, dar la Vasile Cucoș nu-i scrisă nici o cauză. Vedeți? Că eu de ce am vrut să trăiesc și să pot face dreptate tatălui meu! Toată lumea știe de asta și toți îi spuneau în față, dar el l-a pus pe tata în lista de „colaci” și tata așa a mers mai departe. Când s-a întors, tata s-a uitat în ochii lui, a trăit toată viața peste drum de acela și a zis așa: „Este Dumnezeu, care a văzut tot și știe tot. El o să facă răsplata”. Răsplata a venit, dar nu la ei, a venit peste copiii lor…

Ferma Komsomol’skaja, raionul Išim, regiunea Tjumen

Sătucul era la o margine de pădure, înconjurat din trei părți de pădure, dintr-o parte de mlaștină. Cândva acolo au trăit bogătași ruși, oamenii muncitori au fost duși la Magadan, în Vorkuta și au dus alții înapoi – cazaci de pe Don, ei aveau sătucul lor, nu se amestecau cu noi. Erau și nemți de pe Volga, aduși din ‘35. Rusoaice erau mai mult bătrâne; din cele cu copii, tinere, cu bărbați – mai puțin.

Elena Cucoș, loc. Plop, r-nul Târnova, 1949

Toți au ieșit înaintea noastră, căci upravleaiușcii (administratorul – n.a.) le-a spus că se duce după „пополняющая сила” (forță de muncă – n.a.), era mult lucru manual – erau peste 800 de vaci și totul se făcea cu mâna, vă închipuiți ce de-a muncă era acolo, ca închisoarea, numai gratii nu erau!

Ne-au așezat într-o casă liberă, cu două camere și cu două intrări: cinci familii într-o cameră și patru familii în alta. Noi am nimerit în ungher. Noaptea ceea am dormit toți pe podeală, tata avea cojocul și l-am așternut. Care nu avea cojoc, a așternut ce avea. La câteva zile, tata a făcut un pat mai lung și a pus fân pe dânsul. Fânul cela era proaspăt – mirosea! – erau și căpșune uscate prin el, eu mă bucuram când găseam o căpșunică uscată.

Numai când pocnea sau trosnea ceva – eu tresăream și fugeam sub pat, mă temeam să nu vină cei cu puștile, care ne-au ridicat; să vezi la patru ani oameni cu arme în spate e strășnicie! A doua zi, aveam patul cu fân pe el, așternut cu ceva din zestre. Era o plită lungă, la ușă – o laiță unde stătea căldarea cu apă și o cană de aluminiu. Tot din aluminiu era – lingură, străchinuță, ceainic, litruță.

Seara, bunica cu mama au desfăcut bagajele și au găsit iconița. Dacă au găsit iconița, s-au bucurat: „Dacă a venit iconița cu noi, o să trăim și Dumnezeu o să ne ajute, și Măicuța Domnului!”. Mai aveau și alții iconițe, dar așa mare ca a noastră nu a avut nimeni. Eu o păstrez și azi, așa o șterg și o păzesc, asta-i ajutorul meu pe viață (arată la icoana de pe perete)!

Prima iarnă (1949-1950)

Când a venit iarna, a fost strașnic (se schimbă la față)! Vă închipuiți, cinci familii într-o cămeruță? Noi am fost patru, era moș Petrea cu mătușa Zinovia, la Boroseanu erau trei, Călcâi erau trei, moșneguții ceia doi și încă familia Bantuș din patru persoane –

Vasile și Verunea Cucoș, împreună cu fiica Lialea, loc. Ferma Komsomol’skaja, sovhoz Karasul, r-nul Išim, reg. Tjumen, 1952

19 persoane într-o cameră! Acolo mâncai, acolo spălai, acolo dormeai. Atâția oameni, și bătrâni, și copii, și femei. Dormeam așa: mama la perete, eu la mijloc, tata la margine și bunica la picioare, se încolăcea acolo. Așa am dormit vara, toamna, iarna. Noaptea așa viscolea, că abia deschideau ușa.

Prima iarnă, trebuia omătul curățat între grajduri, de la borta de siloz la fân. Oamenii se duceau la curățit, dar erau încălțați cu bocani din Moldova, care aveau un sac, care o bucată de petică și-o învălătuceau până la genunchi. Eu mă uitam cum învălătuceau, le legau cu ațișoare și, totuna, veneau seara și le erau unghiile negre, miroseau așa urât.

Seara, toate peticele celea le puneau la plită la uscat. Vă închipuiți? Atâtea suflete respirau, era aerul greu. De cu seară era cald, dar spre dimineață se răcea, că nu era sobă, numai plitișoara ceea. Aerul cela cu aburi… dimineața frig. Dimineața, care mâncau, care nu, care s-a spălat sau nu s-a spălat – se duceau la rănit omăt, la viței, la lucru. Așa era.

S-a întâmplat că în camera vecină a decedat cineva, un bătrânel bolnav. Nu l-au îngropat, dar l-au dat sub perete, că el îngheța de se făcea sloi că nu poate să-l roadă nici câinele! Ciolan. Nu puteau să-l ducă la cimitir, la Karasul, l-au dezbrăcat, l-au învelit și l-au pus sub perete, ca în frigider, la morgă. Până primăvara el a stat sub perete, trup, viscolit. Când s-a dezghețat – l-au îngropat… Nu știu de unde era omul ista, că eu eram un copil.

Când a murit Stalin

În 1953, când murit Stalin, eram la școală. Vestea ne-a venit în clasă. Învățătoarea noastră tare era scârbită și plââânsă. Așa plângeau toate rusoaicele că „a murit tatăl nostru”. Așa era acolo! Așa era peste tot, unde intrai – peste tot era portretul lui Stalin. Și la școală era! Orarul lecțiilor era tot cu portretul lui Stalin. Părinții mei au zis atunci că a venit libertatea noastră: dacă a murit Stalin, poate ne-or elibera. Ei trăgeau nădejde c-or veni americanii și ne-or elibera.

La școală ne spuneau una, acasă auzeam alta

Când au vrut să ne primească în pionieri, trebuia să ne dea voie părinții. Tata nu-mi da voie! La școală se cerea, învățătoarei îi cereau 100% să fie toți pionieri. A fost cu ceremonie, solemn, s-au grămădit toți cei care de-acum erau pionieri.

Eiii, mă rog, dacă eram copii, noi ne bucuram, dar, când am venit acasă, mama s-a scârbit: „A pus dracul coada și pe copii!”. Bunica a oftat și a zis ca și mama… Nu a aprobat, nu! Mi-am cumpărat o cravată și-mi legam și eu un ham la gât. Cravata era de satin, fier de călcat nu era și vă închipuiți cât de boțită era? Veneam acasă și o scoteam, dimineața iar o aninam la gât. Mama și tata nu puteau să vadă asta în ochi.

Telegramă secretă transmisă șefului Secției Raionale de Miliție Târnova ce confirmă scoaterea de la evidență în locurile de deportare a lui Vasile I. Cucoș și a Verei F. Cucoș, fără dreptul de a locui pe teritoriul RSS Moldovenească (Arhiva MAI, Fond nr. 46, dosar nr. 2475, f. 78)

La școală ne spuneau una, acasă auzeam alta. Știți, cât ni se insufla la școală despre Lenin, Stalin, despre viitor, că „все – наше, нородное” (totul aparține poporului – n.a.), noi eram convinși că învățătoarea are dreptate, eu chiar începusem să cred că părinții mei sunt „темные люди” (oameni înapoiați – n.a.). D-apoi cum! Copiii repede se dau…

Acasă, fără drepturi

În ’57, ne-a eliberat Moscova „без права жить в Молдавии” (fără drept de reședință în RSS Moldovenească – n.a.), dar tata a zis că nu! A trăit un an de zile nelegitim, nu a lucrat nicăieri, a fost pe la toate instanțele din raion. Un an de zile nu ne-au înscris în sat. Care erau mai slabi de fire – s-au dus la Movilău, acolo și-au găsit de lucru, i-au înscris, le-au dat adăpost și de mâncare le-a dat Ucraina.
Dar tata nu a fost de acord. […] Abia după zece ani, în 1967, au făcut adunare, că oamenii în sat știau că tata nu-i vinovat și au apelat în instanțe: cât o să stea așa Vasea, el a făcut nouă ani, șterși din viață, pentru altcineva. Au făcut adunare la sovietul sătesc și au hotărât să-l primească în sat, că el n-a fost tâlhar, n-a fost judecat, n-a făcut rău la nimeni…

Autori: Ludmila D. Cojocaru, dr. conf. univ. Universitatea de Stat din Moldova

            Virgiliu Bîrlădeanu, dr. conf. univ. Institutul de Istorie

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE