80 de ani de ocupaţie

Prezenţa militarilor moldoveni la „parada biruinţei” din Piaţa Roşie a Moscovei cu doar patru zile înainte de trista aniversare a ocupării Basarabiei de Armata Roşie în 1940 nu e doar o enormă eroare politică. Nu e doar o crimă împotriva propriilor cetăţeni, trimişi într-o misiune ruşinoasă în plină pandemie, cu riscul de a se contamina. E actul nostru de capitulare deplină, e confirmarea stării naţiunii: de 80 de ani suntem sub permanentă ocupaţie rusească.

Cineva presupunea aici efectul „sindromului Stockholm”. Ar fi fost prea simplu. Sindromul presupune solidaritate cu agresorul, empatie a victimei pentru călău, compasiune pentru asasin, identificare cu temerile acestuia. Noi însă nici măcar nu avem această conştiinţă, noi nici nu înţelegem semnificaţiile datelor istorice. Din comoditatea de a fi cu presupuşii „învingători”, noi refuzăm să ne cunoaştem identitatea (condamnând problema identitară, ca anacronică).

Pentru mulţi Armata Roşie încă mai este „eliberatoare” iar imperiul din Est – patria pierdută. Nu în zadar se mai bâlbâie diplomaţii noştri, când, nesiliţi de nimeni, devin avocaţii armatei ruse, scutind-o de acuzaţia ocupării teritoriilor străine. Pentru că aşa cunosc istoria „stataliştii” şi „proeuropenii” noştri: Rusia ne-a eliberat, hrănit şi educat.

Pandemia din acest an a alăturat datele istorice, ca să ne dumerim mai uşor: 24 iunie evocă „parada biruitorilor” din 1945, iar 28 iunie – trista aniversare a ocupării Basarabiei în 1940. Alăturate, ele sunt atât de relevante, încât orice om cu raţiune şi demnitate ar fi refuzat categoric participarea la „evenimentul” din Piaţa Roşie. Vă imaginaţi că la această paradă ar fi participat armatele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, victime alături de călăi, într-un odios vals pe eşafod, într-o delirant-frenetică „horă a victoriei”?

Lecţia nu am însuşit-o nici azi, dar trebuie să ne dumerim odată şi odată cine suntem, pentru a ne redobândi identitatea şi demnitatea. Ştim (dar ştim oare?) că, în septembrie 1939, la o săptămână de la încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, care re-croia harta Europei, Germania ataca Polonia, iar peste încă două săptămâni aceasta din urmă era invadată şi de Armata Roşie „eliberatoare”. Franţa şi Marea Britanie declară război Germaniei. În noiembrie 1939, URSS atacă Finlanda (fiind exclusă, pentru acest act de agresiune, din Liga Naţiunilor).

În primăvara-vara lui 1940, Germania ocupă Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Franţa, iar Rusia sovietică ocupă Estonia, Letonia, Lituania şi o parte a României: Basarabia şi Bucovina de Nord. Prima fază a măcelului mondial e o succesiune de ocupări a teritoriilor străine de către Germania nazistă şi Rusia comunistă. Noi suntem victime directe ale începutului de război. Şi acum serbăm „victoria”?
Deportările din 1941, pierderile umane din timpul războiului, foametea organizată, colectivizarea forţată şi deportările din 1949, comunizarea şi deznaţionalizarea din anii care au urmat sunt efectele directe, programate, aplicate metodic, ale ocupaţiei din 28 iunie 1940. A urmat asimilarea intensă de către o entitate laxă, numită „poporul sovietic”.

Obţinerea „independenţei” (recte: declararea independenţei) a fost o iluzie. Istoria ne-a dat o şansă să ne spălăm ruşinea, dar am ratat-o. Partea tristă aici e: independenţa nu am obţinut-o nici până azi. Privind real şi treaz lucrurile, constatăm că ocupaţia de acum 80 de ani continuă.

Dovadă că suntem şi azi ocupaţi e chiar această participare „alor noştri” la „parada biruinţei”. Or ocupaţia străină nu e numai armata rusă din Transnistria, nu-s doar „omuleţii verzi” şi instrumentele de propagandă străină (în mass-media, în parlament sau la preşedinţie), nu-s doar veteranii sovietici care au ales să trăiască în Moldova.

Ocupanţii, azi, sunt chiar fiii şi nepoţii noştri, înrolaţi formal în „Armata Naţională”, dar apărând interese străine. Ocupanţii suntem noi (împreună cu guvernarea de la Vichy), care nu am stors din noi sclavia propagandei sovietice, fie că suntem nostalgici după vechea „patrie”, fie că suntem „proeuropeni”, dar mai credem că vecinul din est ne este „partener strategic”. Iar memoria noastră bolnavă refuză recuperarea identităţii în favoarea unei reprezentări laxe, înşurubate în minţile noastre de propaganda comunistă.